Grossgloeckner Hochalpenstrasse

Sau Transfărășanul lor, varianta alpină și upgradated. Sau Șoseaua alpină înaltă Marele Clopotar, în traducere cuvând cu cuvânt. Acesta a fost obiectivul nostru pentru cea de a doua zi, după o primă zi de urcare cu telecabina pe Schmitten la 2000m, coborât pe jos până la 1400m, febră musculară de nu mă puteam întoarce în somn de pe o parte pe alta de durere, durere de genunchi, Fastum gel....

Ei, Grossgloeckner este cel mai înalt vârf din Alpii austrieci și are la poale ghețarul Pasterze, cel mai lung ghețar din Austria și din Alpii de est - 8,4km lungime și 120 m grosime. Despre drum au aflat băieții maniaci cu Top Gear, deoarece a fost cotat de către realizatorii emisiunii drept cel mai frumos drum din Europa, daca nu mai mult...

Construcția drumului a început în 1930 ca soluție keynesiană de ieșire din marea criză de atunci și a fost finalizată în 5 ani cu munca a 3200 de muncitori. Desigur că atunci proiectul nu era atât de ambițios pe cât este acum șoseaua, dar tot e miraculos cum proiectele lor de infrastructură au termen de finalizare!!! În timp ce lucrau la drum, şi-au dat seama că romanii şi celţii fuseseră pe acolo înaintea lor, în căutare şi exploatare de aur. Zona este aflată în proprietatea Asociaţiei Alpine Austriece, asociaţie care protejează zona începând cu 1862!! De fapt, în 1914, industrialistul Albrecht Wirth a cumpărat 41kmp în jurul gheţarului şi l-a donat pentru conservare acestei asociaţii. E de reţinut această metodă de protecţie a mediului!

Încă de la intrarea în parcul natural, pe strada alpină, peisajul este uimitor, iar crestele de pe drum au şi ele în dotare gheţari.

Serpentinele îmi dau fiori deja...

Punctele de belvedere sunt frecvente și foarte bine amenajate, cu spații de parcare pentru tot poporul. Dar și cu mici magazine de suveniruri, să cumpere omul un magnet cu marmotă.

Când am ajuns la punctul final, am rămas din nou plăcut surprinși de cât de buni în materie de logistică pot fi austriecii. Dacă noi ne călcăm în picioare pe Transfăgărășan, ei au fost capabil să facă o parcare imensă pe patru nivele în munte, la 2500m altitudine, să aibă omul unde să își lase mașina ca să se zgâiască la peisaj și să facă o poză. Mai mult, aici am mâncat extraordinar de bine la restaurantul cu autoservire ce era pregătit să hrănească hoardele de turiști, indiferent cât de mari ar fi fost acele hoarde. Când mănânci uitându-te prostit la ghețar, ai un sentiment într-un fel. Aici am mâncat şi cel mai bun Apfelstrudel (ştrudel de mere). Ceea ce îl făcea bun era faptul că merele erau tăiate în bucăţi foarte mari şi se coceau foarte fain, iar sosul de vanilie se potrivea de minune. Tudor a fost topit după cârnaţii lor uscaţi, cârnaţii casei.

În stânga este şi vârful Grossgloeckner (dar și vârful Kleingloechner!), care nu ni s-a arătat, stând sfios în spatele norilor.

Acești omuleți se plimbau pe ghețarul propriu-zis.

Acum găsiții pe omuleții în cauză în fotografia făcută fără zoom... Vă asigur că sunt acolo!

Aceasta este promenada de pe marginea gheţarului. Traseul este de o oră dus, una întors şi se finalizează la o cascadă. Cascada nu este foarte spectaculoasă, zilele următoare ne-au rezervat astfel de fenomene naturale mai faine, şi finalul este dezamăgitor și din cauză că îți dai seama că abia de acolo încep alte trasee către vârfuri, trasee ce promit mult. Promenada trece printr-un șir de șase tuneluri care au între 150 și 450m lungime, unde e frig tare, spre deosebire de soarele puternic de afară. Pe aici sunt și puncte de observație a ibecșilor. Noi nu am avut răbdare, fiind tare obosiți... săracii de noi... Totuși, farmecul plimbării pe marginea prăpastiei este deosebit, mai ales când cineva te roagă insistent să nu apropii așa tare de marginea râpei.

Deşi percepţia distanţelor este puternic distorsionată atât în fotografie, cât şi în realitate, vă asigur eu că eram on top of the world și un pas în plus ar fi fost de nedorit...

Nu am rezistat tentaţiei de a poza flori. Din păcate, nu am găsit flori de colţ. Poate trebuia să mai urcăm...

Pe promenadă, turiştii vânau cu aparatele de fotografiat marmote. Eu am reuşit doar să îi prind coada, dar bine şi aşa... Nu împătureau staniol, în ciuda folclorului...

Pe aici, pe vremuri, era gheţarul... Acum se topeşte cu 10m pe an.

La întoarcere am realizat pe unde am trecut şi cât de complicat se unduia strada...

Ne-am aventurat şi pe vârful Edelweiss (2571m). Drumul spre vârf a fost construit deoarece, în proiectul inițial, cheltuielile au fost mai mici decât bugetul estimat. Și așa, tot nu au reușit să cheltuiască toți banii alocați inițial! Nu pot să nu mă gândesc că în lumea în care trăiesc eu e imposibil ca un petec de şosea să fie construit mai ieftin decât estimat, ci din contră!

Acesta a fost momentul în care mi-a fost foarte frică. Şoseaua este îngustă, urcarea abruptă şi toate curbele sunt la 180 grade... Eram lipită de mânerul de la uşa maşinii, ce mai! În timp ce muuulte Fiat-uri 500 se vânzoleau pe acolo într-un proiect al unui club de astfel de maşini de jucărie din Salzburg.

Voi reveni cu povești de prin calătorie. Ca să nu scriu pentru tot restul anului sau până la vacanța viitoare, voi pune aici doar aspectele mai spectaculoase și alte fotografii, selectate și formatate, le păstrez pentru facebook.

De fapt, e bine că scriu acum despre vacanță pentru că, pe de o parte, mă ține ocupată să nu spun numai de sfinți despre funcționarii noștri care gestionează importante fonduri menite să reducă efectele crizei (!!! și marmota...), iar pe de altă parte, se pare că vine niște trafic pe blog atunci când oamenii își fac planurile de vacanță... hi, hi... poveștile din Corfu (aici, aici, aici și aici) produc mare senzație încă!

Evoluția atributelor și competențelor asociate Președintelui SUA

Un editorial foarte bun în Economist oferă un insight interesant legat de felul în care s-au modificat așteptările create în jurul Președintelui, dar și atributele sale și câteva motive să credem că Obama va eșua.

As a campaigner, he [Mr Obama] promised to “change the world”, to “transform this country” and even (in front of a church full of evangelicals) to “create a Kingdom right here on earth”. [...] He vows to create millions of jobs, to cure cancer and to seek a world without nuclear weapons. On July 20th he promised something big (a complete overhaul of the health-care system), something improbable (to make America’s college-graduation rate the highest in the world by 2020) and something no politician could plausibly accomplish (to make maths and science “cool again”).

The Founding Fathers intended a more modest role for the president: to defend the country when attacked, to enforce the law, to uphold the constitution—and that was about it. [...] In 1956 Clinton Rossiter, a political scientist, wrote that Americans wanted their president to make the country rich, to take the lead on domestic policy, to respond to floods, tornadoes and rail strikes, to act as the nation’s moral spokesman and to lead the free world.

Prin Salzburg

După Linz, am pornit spre Zell am See, destinația noastră finală, dar cu o oprire în Salzburg. De fapt, plănuiam să petrecem întreaga zi în Salzburg și să ne hotărâm în care din zilele următoare ne vom întoarce. În final, nu am stat mai mult de 3 ore și nici nu ne-am mai întors. Am avut atât de multe lucruri de făcut pe lângă Zell am See, încât am hotărât că Salzburg nu merită sacrificarea unei zile de munte.

Înainte de a intra în oraș, ca peste tot în țara asta, se săpa la drum. Drept pentru care erau o serie de restricții de viteză. Ne-au amuzat semnele de circulație folosite pentru a menține moralul șoferilor.

Orașul era aglomerat. De fapt, ni s-a părut un oraș foarte mic în care au dat iama toți: turiști și furnizori de servicii pentru turiști. Astfel că este obositor...

Ca și Linz-ul, și Salzburg-ul e cu apă (Salzach, de o culoare vernil deschis grozavă) și e cu munți în oraș. Doi. Iar unul dintre ei, găzduia în sânul său o parcare pe vreo 4 nivele. Noi, în câmpie, nu suntem în stare să facem o amărâtă de parcare subterană, supraterană sau cum o fi ea, iar oamenii ăștia și-au săpat parcarea în granit. După care au decis că pot să taxeze pe ea cât vor, și au vrut 2,4 Euro/h. Mai târziu în călătorie am înțeles cum e cu parcările la ei. Și, apropo de săpat lucruri în piatră, oamenii și-au făcut și casele în piatră, mai mult, hornurile ies prin granit!

Una din pieţele principale în care se vând zeci de prostii inutile, dar care ajută la colectarea banului de la turist...

Grădinile de la Schloss Mirabell erau făinuţe, dar nu ca cele din Viena. Plus că se călcau valurile de turişti înfometaţi în picioare...

Ne-am fi dorit să ajungem mai ales la cetatea de pe deal, dar data viitoare. La cât de bine ne-am simţit pe aici, preconizez şi alte vacanţe în zonă...

La final, am fost vindecată de orice tentativă de a-mi arunca un ochi prin magazinele lor, din cauza (sau datorită pentru Tudor) miilor de invadatori străini. Strada lor de shopping comunica cu alte alei şi străduţe, intrările dădeau în curţi mari pline de vitrine, şi poporul tot nu avea loc. Dar vitrinele erau foarte faine şi m-a amuzat felul în care lanţurile mari îşi adaptează elementele de identitate vizuală la contextul local. Astfel că McDonalds arată aşa în Salzburg:

Acum sunt în Viena, în ultima zi de Austria. Spun asta cu mare tristeţe... Sper să îmi mai treacă mâine, când în drum spre Banat, am în program muuuulllttt shoppingggg!!!

Voi reveni cu poveştile de la Zell am See, care sunt de fapt substanţa acestei Oesterreichische Erlebnis.

Linz-ing

Sunt în vacanţă, în sfârşit, deşi nu fără treabă cu mine. Abia în ultimele zile m-am mai relaxat, odată cu amânarea unor deadline-uri. Şi cum azi plouă (şi alţii dorm...), am găsit un răgaz să scriu. Această postare face parte din acea colecţie de jurnale de călătorie pe care le găzduiesc pe blog, în ideea de a le citi nepoţilor şi nu că ar interesa...

Anul ăsta am spus Austria sa fie! Şi să fie mult, mai ales că anul trecut nu am avut starea de spirit pentru o vacanţa pe indelete (numai nişte Predeal in septembrie şi Sibiu în ianuarie, deşi pentru mine a mai fost şi Roma, Budapesta şi Viena...), că anul ăsta am muncit mult şi că mult mai multă muncă abia urmează să vină. Şi am zis Austria pentru că am auzit noi că e frumos, dar şi pentru că nu vroiam să fim enervaţi de mărunţişuri „balcanice” în vacanţă, rigoarea şi predictibilitatea de sorginte nemţească neplictisindu-ne de fel.

Vacanţa a debutat cu o oprire de 4 zile în Linz. Dacă tot e capitală culturală europeană, să vizităm, am zis noi. E drept, că pe alţii (and by this I mean Tudor) îi interesa mai mult cum e aerul aici, lângă combinatul Voestalpine, cum e cocseria lor, îi interesa să dea ture combinatului, riscând să fim identificaţi drept spioni ai Mittal Steel, mai ales ca umblam şi cu maşina cu număr de GL.

Linz-ul e fain, că e cu Dunăre, cu centru istoric proaspăt restaurat, cu obiective turistice, dar nu e Viena. Se vede că nu e oraş turistic, dar nici neinteresant nu e. M-aş fi aşteptat ca în week-end-ul petrecut să văd mai multe din evenimentele lor pentru 2009, dar înafară de un concert cu muzică ciudată în piaţa principală (chiar aşa se cheama, Hauptplatz) sâmbătă seara, de altceva nu m-am mai împiedicat. Erau bine ascunse. Cu toate că nu e chiar ce mi-ar fi plăcut să fie şi că pe alocuri Sibiul a fost o capitală mai pitorească, sunt câteva lucruri de reţinut.

În primul rând, faptul că acolo gasthof-urile, pensiunile, cofetăriile şi brutariile isi măsoară istoria în generaţii. Jindrack a inventat Linzertorte (tarta lor specifică) la 1929 şi de atunci afacerea a rămas în familie şi cofetăria e în acelaşi loc. Hofman Baeckerei (brutaria familiei Hofman) face cele mai bune produse de patiserie de șase generații. Gasthof-ul la care am poposit era la a patra generație, cu mama gazdă și fiul bucătar. Toate lucrurile astea spun multe despre motivele pentru care orașul s-a dezvoltat așa frumos și s-a păstrat atât de bine: proprietate privată și antreprenoriat! Cultura, istoria, gastronomia s-au conservat pentru ca au fost deținute de indivizi privați și au fost valorificate economic.

Apoi, orașul ne-a plăcut pentru că era cu Dunăre. Pentru mine un oraș fără râu nu există, iar un oraș cu Dunăre nu poate fi decât minunat. Promenada e foarte faină, lungă, iar pe alocuri avea un aspect de defileu, sugrumată între doi munți, poziționați fix în mijlocul orașului, dar grozav valorificați.

Unul dintre munți (culmi or whatever) este Postlingberg, care oferă o perspectivă grozavă asupra orașului și este dotat cu biserică, muzeu și terasă. De fapt, dacă în Grecia era pe bază de biserică și tavernă peste tot, aici e pe bază de muzeu cu terasă.

Până în vârf se ajunge cu un tramvai ce a intrat în cartea recordurilor pentru că urcă cea mai abruptă pantă din lume. Dacă tramvaiul folosit acum este modern și te gândești că tehnologia poate să ne urce vreo 300 de metru în altitudine pe o distanță foarte mică, te cam întrebi cum era tramvaiul utilizat la 1898 când a fost inaugurată linia.

Pe deal ne-am întâlnit și cu un cerb, îngrijit printre zidurile vechi ale fortăreței.

Pe mine m-a impresionat Ars Electronica, un muzeu care vorbește despre ce va fi, despre viitor. În acest sens, prezintă tot felul de aparate și invenții ce sunt încă experimentale și despre care se poate preconiza că vor intra în viitor în producție de masă. Acesta este cazul, spre exemplu, al unui aparat prin care vezi succesiv stadiile anterioare și cele presupuse a fi viitoare ale unui loc turistic, aparat folosit acum cu precădere în Berlin, având ca temă zidul Berlinului. Alte exponate privesc lucruri banale, precum a-ți vedea oasele sau alunițele de pe piele. Dar ceea ce este interesant este aspectul colaborativ și participativ. Că pot să pun un cub în ceea ce va fi Pixel city, un concept de oraș al viitorului ce reflectă personalitatea şi contribuţia fiecărui locuitor. Că pot da de rotiță să văd cum mecanismul face cojile de ou de la capătul brațelor sale să danseze, sau mă pot juca cu ceea ce se dorea a fi o operă de artă: un sistem de fire şi lame din plastic moale care percepeau mișcarea când te plimbai pe lângă ele și începeau să se miște. Mă rog, eu mă pricep mai mult sau mai puțin să explic, dar tipul ăsta de muzeu, pe care l-am mai întâlnit și în Viena, e foarte interesant și total science fiction pentru România. Nu îmi dau încă seama dacă este sau nu o experiență bună de învățare sau dacă e doar o colecție de ciudățenii la care să se minuneze turistul. De fapt, o câte ceva din ambele, dar nu am petrecut îndeajuns de mult timp acolo ca să îmi dau seama în ce ponderi sunt cele două elemente. Clădire în sine e impresionantă, deși pot spune că nu mă omor după bloc de sticlă lângă orașul vechi, mai ales când noaptea se colorează în roz fosforescent.

Am performat şi clişeul turistic de plimbat într-un tur al oraşului, performat de Linz City Express, un tren pe roţi, cu poveste ce cuprinde multe reclame mascate. Dar ce să îi faci dacă plăcinta e bună...

Oraşul nu este ocolit de inundaţii şi aici erau marcate cele mai crunte. Cea mai cruntă este din februarie 1869, apoi este marcată una din iulie 1951 şi alta din septembrie 1899. Oraş cu memorie, nu glumă, dar e relevant cât de departe sunt aceste semne de cursul propriu-zis al Dunării.

Ultima oprire memorabilă a fost la Grădina botanică. Profanii de noi, neimpresionaţi de muzee, deşi vizitasem vreo 4, am spus că ar merita să încercăm ceva ma relaxat şi a fost o surpriză foarte plăcută în vizita noastră. Şi foarte ieftină, la doar 2 Euro intrarea de persoană. Aici este o mostră de homo sedentarus prefăcându-se impresionat la fântâna cu nuferi mov, urmată de o baltă cu clătite tropicale.

Ne-am amuzat la harta botanică a Europei, fiecare ţară fiind reprezentată de o buruiană. Pardon plantă. Nouă ne-a revenit stuful!! Ungaria era prezentă cu un ardei roşu (paprika), Austria cu floarea de colţ (sau Edelweiss), Franţa cu lavanda sau Letonia cu margareta. Eu zic că am ieşit prost în acest tablou...

La final, nişte broaşte ţestoase ce se simţeau bine împreună...

Intelectuala pitzi

Facebook-ul e wrong! Dacă nu știi să îl manageriezi, e wrong rău.

Din om în om, am ajuns friend cu mulți foști colegi de liceu cu care am pierdut legătura din motive de studiat la naiba în praznic. Astfel că am putut să văd cu ce se mai ocupă, cât s-au mai îngrășat (aici nu ar trebui să comentez prea mult eu, care am sărit de la statutul de anorexică din liceu la persoană cu mare nevoie și de altă mișcare decât cea a degetelor pe tastatură), ce locuri exotice au vizitat, cum se aruncă din avion sau fac trasee inimaginabile sedentarismului meu.

Totuși, am rămas șocată de un anumit tip de evoluție. Anume, evoluția de la tocilara clasică, care învață tot la toate materiile şi nu îşi părăseşte uniforma de liceu cu trei numere mai mari, la tocilara „Britney Spears”. M-au nedumerit pozele cu buric gol, rochii lucioase, decolteuri fantastice, cercei uriași etc. Și, deși nu sunt la curent cu preocupările academice și profesionale ale respectivei persoane, îmi permit să formulez un tip de explicație.

Atunci când stai nepermis de mult cu nasul în cărți, poate de științe reale, pierzi contactul cu realitatea și încetezi să îți dezvolți o serie de competențe sociale, precum analiza critică a modelor și adecvarea între ținută și status social, context social. Pur și simplu pierzi capacitatea de a-ți da seama de penibilul ținutei tale MTV-iste într-un cadru în care oamenii sunt și se îmbracă, așa cum aș numi eu, normal. Nu îți dai seama că nu ești într-un videoclip, că nu ai reflectoare pe tine, că aia care se vântură în jurul tău nu sunt fotografi, ci prietenii tăi. Și aceste capacități de evaluare a contextelor sociale le pierzi din cauză că tu ești prea focusat pe ce faci tu pentru a-ți dezvolta o imagine proprie a adecvatului și o înghiți pe nemestecate pe cea aflată la îndemână, ieftin și fără a fi nevoie să consumi mult timp, adică imaginea din revistele glossy şi din videoclipurile pentru copii americani tâmpiţei.

Aşa că devii un fel de Britney Spears cu carte, o pitzi intelectuală. Trist.

Funcționarul auto-suficient

Bună parte din funcționarii noștri mi se par ne-ieșiți din casă, rupți de realitate și lipsiți de orice alt tip de experiență decât cea a propriului HG (Lege sau ce mai vreți) în baza cărora le e organizată instituția.

De unde această reflecție? Păi, am fost ca tot ONG-istul cu jalba în băț la stăpânire să fim consultați cu privire la elaborarea unei metodologii de finanțare (fapt în sine de apreciat). Moment în care, un funcționăraș (și nu președintele instituției!!) a început să ne explice el sus și tare cum e cu finanțările din bani publici, cu respectarea procedurilor, cu necesitatea unor hârtii absolut aberante pentru toate liniile de finanțare existente.

Ceea ce nu înțelegea funcționărașul ăla neieșit din casă care o dădea langa cu praful lui de bani publici este că toți interlocutorii lui citiseră cel puțin de câteva sute de ori mai multe ghiduri de finanțare decât el, că lucrau pe fonduri publice de foarte multă vreme, că lucrau pe fonduri publice cu sume mari, că înțelegeau necesitatea asigurării transparenței și a cheltuirii responsabile și tot așa și, mai mult, că unii dintre ei gestionau ei înșiși linii de finanțare de sute de mii și milioane de Euro. Dar, nu, omul vroia să ne demonstreze că noi nu știm și nu înțelegem și vindea grădinarilor ardei.

Așa că încă un program de finanțare cu obiective foarte bune va muri în proiecte mărunte pentru că oamenii cu expertiză reală nu își pierd vremea să ceară șoferului de taxi certificat de atestare fiscală pentru a-l depune la finanțator. Și asta pentru că funcționarii care fac procedurile nu au ieșit niciodată din mediul lor hârțogăresc și nu se pot descotorosi de proceduri birocratice pentru că ar rămâne fără obiectul muncii și ar pierde sensul existenței lor pe piața muncii. Și, pentru că hârtiile fără sens și acoperire în bani, îi scot pe cei buni din joc ca să poată rămână prietenii, uneori mai puțin preofesioniști.