10.06.2009

Cum vrem sa arate oamenii noştri politici

Comentariile post-alegeri au vizat în mare măsură profilul noilor noştri euro-parlamentari şi profilul candidaţilor în general. Majoritatea comentatorilor sunt nemulţumiţi pentru că reprezentanţilor le lipsesc competenţa, calificarea, distincţia intelectuală. Eu aş face câteva observaţii privind ce consider a fi pretenţii legitime la adresa reprezentanţilor aleşi democratic.

În primă instanţă, ar trebui să ne gândim dacă aceşti oameni sunt sau nu reprezentativi pentru electoratul lor, pentru cetăţenii pe care îi reprezintă. Şi cam cum arată cetăţenii care au votat? Mulţi dintre ei sunt nişte cetăţeni dispuşi să încalce legea pentru 50 lei, un telefon mobil, o eugenie şi o sticlă de făină sau ulei. După acest profil de votant, ne-am aştepta să regăsim nişte aleşi similari. Oameni care nu au prea multe mustrări de conştiinţă când încalcă legea pentru nişte beneficii materiale, uneori chiar ridicole. A se vedea scandalurile de corupţie ce presupuneau o miză ridicolă, precum un termopan sau o sticlă de ţuică. Apoi, ne putem aştepta la nişte aleşi ce nu ştiu valoarea banului şi se bucură de el, indiferent cât poate cumpăra. Iar atunci când averea vine fără muncă şi la limita legii, înţelegem de ce este cheltuită iraţional, pe maşini cu care nu poţi circula pe străzile patriei, pe conduri de satin roşii sau pe genţi iraţional de scumpe şi ostentive.

Apoi, ne plângem că oamenii nu ies la vot. Poate nu ies şi pentru că nu au candidaţi după chipul şi asemănarea lor. Cei cu educaţie nu se regăsesc în actuala ofertă sau nu acceptă că un candidat cu profil educaţional ridicat poate candida pe aceeaşi listă cu scandalagii şi manelişti. Ar trebui să accepte acest lucru ca pe unul normal? Ar trebui să accepte că un partid formulează o ofertă care se adresează şi celor care dănţuiesc în Gaia? Eu sunt tare curioasă şi cum vor reacţiona dorobanţiştii la alegerile prezidenţiale când Monica Columbeanu va purta vorba unuia dintre candidaţi.

Ar trebui să definim puţin ce presupune competenţa unui om politic. Eu nu cred că trebuie să fie un inginer genial, un economist recunoscut, un avocat celebru. Ei sunt foarte buni fiind ingineri, econimişti sau avoaţi geniali, să nu îi stricăm cu politica. E drept, omul politic trebuie să aibă o carieră profesională care să reflecte consecvenţă şi decenţă, sau pur şi simplu IQ. Dar un reprezentant este mai ales un mediator între interese şi un promotor al unor valori. El trebuie să ştie foarte bine tehnicile de consultare şi mediere şi trebuie să fie consecvent în soluţionarea revendicărilor în actualizarea unui set de valori, fie ele liberale, socialiste, conservatoare etc. Mă avânt la a afirma că Mona Muscă a fost un fel de trend-setter pe acest model, model pe care îl văd acum preluat şi de câţiva, încă prea puţini, parlamentari tineri.

În final, aş reflecta puţin şi asupra interpretărilor date prezenţei scăzute la vot. Am văzut mulţi oameni politici punând acest lucru pe seama dezinteresului şi comodităţii populaţiei. Este o reţionalizare convenabilă pentru clasa politică. Care (intenţionată cacofonie) clasă nu s-a spetit creând condiţiile necesare exercitării votului (vot prin corespondenţă, vot electronic, vot anticipat, două zile de votare) pentru că e în dezinteresul lor să facă asta: dacă vine lumea la vot, avem nevoie de mai mulţi bani să cumpărăm mai mult ulei pentru mai multe voturi, avem nevoie de o campanie reală, cu un mesaj puternic pentru a convinge. Mai bine lăsăm o mare masă inertă şi votează doar ai noştri cu noi!

Apoi, am văzut o masă critică de comentatori care motivau absenteismul prin lipsa de ofertă. Totuşi, este o cauzalitate directă între lipsa de ofertă politică şi absenteism? Prin absenţa mea, nu validez votul de 50 de lei? Nu încurajez dezvoltarea lui? Dar, dacă îmi invalidez votul, particip la luarea unei decizii colective bune privind reprezentanţii? Ce strategie aş putea avea dacă sunt nemulţumit şi de noi şi de voi? O posibilă strategie ar putea fi un vot dat cu scopul de a crea o balanţă între echipele concurente? O echilibrare a deţinerii puterii alternativ? Să susţin partidul care creează premizele unor alianţe diferite? Să susţin candidatul care favorizează schimbarea aceloraşi găşti de la administrarea aceloraşi resurse cu alte găşti pentru o vreme? Totuşi, unde m-ar plasa asta din punctul de vedere al consecvenţei cu un set de valori, politici şi programe? În condiţiile în care consecvenţa partidelor cu aceste seturi de valori este 0, eu nu aş putea folosi aceasta ca pe o variabilă la care să mă raportez când votez, deci aş putea fi un votant care zboară din floare în floare, ca florile să se străduiască să le aleg...

Greu....

05.06.2009

Programele de cheltuieli ale guvernului nu pot crea locuri de muncă

„Nu este o dovadă de încrâncenare ideologică să spui că programele de cheltuieli ale guvernului nu pot crea locuri de muncă. Orice cheltuială trebuie finanţată; pentru fiecare companie sau activitate subvenţionată de guvern există câte o companie sau activitate care este taxată cu o sumă echivalentă. Investiţiile publice nu reprezintă „ceva“ peste investiţiile private, pentru că resursele şi locurile de muncă nu cad din cer, prin bunăvoinţa divină a conducătorilor politici; cheltuielile statului nu produc decât un efect de dislocuire în cadrul cererii şi, mai departe, distorsionează structura de producţie.” Bogdan Glavan aici.

02.06.2009

Cum să ne jucăm de-a știința și cercetarea în jurul focului dansând cu bețe

Nu scriu pe blog pentru ca lucru de zor. Și când nu lucru, dorm. Și când nu dorm, mă văd cu prietenii.

Dar lucrând așa, tot citesc. Ce fac și studiază alții prin alte părți ale lumii. Și, în timp ce social scientiștii de pe meleaguri natale îi disprețuiesc pe americani pentru care se ocupă numai de sociologie măruntă (mă rog, eu citesc middle range sociology, deci nu așa măruntă) sau pentru că au venit ei cu tot felul de pseudo-experți dându-le peste nas alor noștri că nu știu cu tranziția (doar nu erau să vină cei mai buni pe 1000$ în Românica, că se duseseră deja pe mai mult în Polonia, Ungaria și Cehia; și ai noștri nu știau cu tranziția, ci doar cu sociologia industrială, că atât se putea în comunism) sau că teoriile lor nu se pupă cu realitatea românească (ar trebui toți să vină și să studieze ce se întâmplă pe aici pentru că se întâmplă fenomene unice, vezi Doamne!), eu stau și mă mir ca prostul!

Ce bine și frumos scriu aștia mai la vest, fie ei americani, francezi sau suedezi (Swedberg rules!). Ce studii fac. Cât de dezvoltate sunt dezbaterile și cum se petrec ele în timp real chiar anii '80 când mai greu cu netu și cu călătoriile între continente...

Și mă amuz așa la gândul a ce se face pe la noi... Și simt cât de frustrant poate fi pentru un tânăr să nu prea aibă de unde învăța... Că fie nu există stimulente pentru profesori să împartă cunoașterea, fie cunoașterea se oprește la 1970, fie nu există infrastructură (strategia clasică e să împrumuți parole de pe unde poți). Când oamenii își caută strategii de supraviețuire și surse de bunăstare în afara instituțiilor clasice de învățământ și cercetare, cine mai rămâne să îi învețe pe muchioși?? Și, când profesorii trebuie să publice ca să crească în grad, și cărțile alea trebuie citite de cineva, cum să nu se oprească cunoașterea studenților din 2010 la Marx, Weber și Durkheim?? Adică la ce era disponibil în biblioteci pe vremea când sociologia era burgheză și formatorii noștri de azi îşi scriau operele? Sau când e greu cu tehnologia şi limbile străine, cum să se conecteze somităţile noastre la dezbaterea nenorociţilor occidentali ca să mai învețe și ăia de la noi?

Şi aşa mă amuz că în 2009 sociologia românească găseşte foarte inventiv piste de cercetare pe care americanii lucrează de 20 de ani! Dar suntem grozavi când nu avem habar de ce fac alții!

După poza asta sumbră (deși cenzurată), cred că sunteți de acord cu mine că tinerii care scot capul sunt niște devianți pozitivi și merită un premiu.

Dar să mă întorc la noul meu instituţionalism de-mi place tare.