De ce mediul de afaceri eșuează în a fi promotorul libertății economice

De cele mai multe ori, se crede despre mediul de afaceri că este vârful de atac al dreptei. Că promotorii curentelor de dreapta reprezintă interesele marilor corporații și sunt sprijiniți de acestea. Totuși nu este dificil să constatăm multe situații în care corporațiile nu investesc în promovarea libertăților economice, deși ne-am aștepta să facă acest lucru... De câte ori i-am văzut pe petroliștii români legându-se cu lanțurile de rafinărie pentru că au crescut accizele la combustibil? De prea puține ori... De câte ori vedem că politicile de CSR ale companiilor sprijină promovarea pieţei libere?

Robert Bartley (în Bruce-Briggs, The New Class?, 1979:64-6) ne oferă două argumente interesante pentru care mediul de afaceri nu reușește să formuleze un răspuns coerent atunci când este atacat:

• chiar dacă costurile afacerii cresc ca urmare a unor reglementări excesive, acestea nu sunt suportate de antreprenor, ci sunt transferate către consumatorul final, iar cererea pentru produse va exista mereu. Cererea de produse de tutun în România s-a menținut, chiar dacă taxele au crescut constant. Desigur, există şi un nivel prohibitiv al taxării care ar face aceste produse prea scumpe, dar abia pentru a preveni acel nivel se vor mobiliza cu adevărat producătorii de tutun.
• mediul de afaceri este incapabil să acţioneze concertat pentru a-şi apăra interesele. O companie nu este atât de mult preocupată de atacurile ce i se aduc din afara mediului de afaceri, ci este preocupată de competiţia altei companii. De aceea, va susţine reglementările care reduc puterea competitorilor. Corporaţiile nu sunt aceşti promotori ai pieţei libere pe care ni-i imaginăm, ci sunt avantajate de reducerea competiţiei. Mai mult, reglementările excesive îi favorizează pe liderii de piaţă deoarece aceştia pot aloca resurse importante pentru a-i influenţa pe reglementatori. Aşadar, mediul de afaceri în sine are interese divergente, unul din clivaje fiind între micii întreprinzători şi proprietatea privată şi marile corporaţii şi proprietatea semi-publică.

Relevanța marxismului și degringolada intelectuală a stângii

Dragoș Aligică semnează în Revista 22 articolul Relevanța marxismului și degringolada intelectuală a stângii, un articol ce oferă câteva insight-uri semnificative în evidenţierea labilităţii discursului stângist neinformat ce ocupă atât sfera publică, dar și, aș adăuga eu, sfera dezbaterilor așa-zis academice din România.

[Spun așa-zis pentru că eu, personal, tot nu reușesc să găsesc în acest mediu substanță și consistență în expunere, nu reușesc să văd discursuri informate, ci doar reactualizări fără sens ale marxismului. Asta și pentru că în România marxismul este mult mai accesibil (sunt mai multe cărți vechi și traduse în română) pentru vârfurile noastre academice care nu citesc articole mai noi de 1990. Cam acolo se oprește știința socială...]

Iată cele câteva argumente care mi-au atras mie atenţia:

• Teoriile marxiste au fost infirmate de istoria economică a ultimului secol. Ce anume mai stă în picioare din „legea pauperizării proletariatului“, „legea scăderii salariilor“, „legea concentrării capitalului“, „legea scăderii ratei profitului“?

• Societatea contemporană arată cu totul diferit față de societatea descrisă de Marx datorită unor schimbări revoluționare precum: „a doua industrializare între 1880 şi 1900, două revoluţii manageriale în secolul XX, o revoluţie a mijloacelor de comunicare şi una informatică”

• Abordările și instrumentele teoretice s-au schimbat radical, puterea explicativă a acestora fiind infinit mai mare decât cea a instrumentarului folosit de Marx (în România, mai sunt încă prea mulți care trebuie să afle despre cum se studiază societatea după Marx): „Discuţia fluctuaţiilor economice, a relaţiei dintre procesele pieţei şi cadrele de reglementare a lor, analiza funcţiilor statului, a tensiunii dintre normele sociale şi raţionalitatea individuală maximizatoare au toate loc în registre pentru care vocabularul folosit în secolul XIX nici măcar nu are cuvintele necesare.”

• Reperele stângii indicate de profesori în procesul educațional, dar și în cercetare și publicistică ignoră ultima sută de ani de progres în științele sociale și vârfuri ale gândirii de stânga și se limitează la maculatură multi-culti și corectitudine politică.

Concluzie: „Aşa că, ori de câte ori, cineva, luând atitudinea că spune ceva profund, declară că „Marx a avut dreptate“ proclamând relevanţa marxismului pentru înţelegerea actualei conjuncturi economice sau a lumii contemporane, acest nefericit devoalează mai mult decât o anume dezorientare intelectuală personală. El ne spune, implicit, ceva foarte important despre deşertul intelectual în care stânga se învârteşte haotic de atâta vreme.”

Distribuţia veniturilor

As Professor Peter Bauer has pointed out, the very term "distribution of income" casts a pall of suspicion over existing inequalities, implying as it does that incomes are not personally earned but somehow received as the end-product of mysterious (and therefore possibly sinister) political-economic machinations. (Kristol, 1972, About Equality in Commentary, p. 45)

Despre Chișinău, revoluție, democrație şi alternativă

În primul rând, termenul de revoluție pentru ceea ce se întâmplă la Chișinău este doar senzaționalism jurnalistic. Obiectivul "revoluţionarilor" nu pare a fi schimbarea actualei ordini, ci întărirea ei, întărirea sistemului politic formulat de normele constituţionale, sistem ce a fost deturnat pentru apărarea interelor unui grup politic privilegiat. Apoi, nu ştiu încă dacă se poate vorbi de o identitate comun asumată a celor ce protestează. Sunt aceştia numai tineri sau mai sunt şi alte grupuri mai dificil de identificat? Ce înseamnă lozincile despre unirea cu România? Nu sunt ele o expresie dincolo de dorinţa pentru democraţie, nu sunt ele o aspiraţie naţionalistă nerealistă? Actele de vandalism nu sunt tocmai o expresie a lipsei de coeziune şi lidership a acestei manifestaţii? Având aşadar aspiraţii diverse şi diferite, putem vorbi de revoluţie?

Şi, ce consecinţe ar avea un răspuns pozitiv la solicitarea manifestanţilor de a fi repetat scrutinul? Ar fi cu certitudine un pas pentru deligitimarea practicilor actualului regim. Totuşi, nu ne putem aştepta în mod realist la rezultate fundamental diferite în condiţiile în care o serie de alte variabile rămân constante, precum lipsa de libertate a presei, politizarea administraţiei (adică cei care pun morţi pe liste electorale, spre exemplu), lipsa mecanismelor de monitorizare a campaniei şi înalta fragmentare a alternativei la putere.

În final, cred că maximizarea consecinţelor pozitive ale unui nou tur de scrutin se poate realiza numai printr-o alianţă electorală a opoziţiei, opoziţie care să devină îndeajuns de puternică pentru a crea un val de entuziasm prin care să poată obţine un scor mai apropiat de cel al partidului comunist. Şi, apoi să spere că vor putea fi "convinşi" câţiva parlamentari comunişti să se alăture din timp viitorului actor politic dominant şi să părăsească devreme barca "scufundândă" a comunismului.