Freedom, Selfishness and Common Good

Colegul meu Vlad Tarko propune un proiect de filosofie experimentala pe tema conceptului de libertate. Pentru că îmi place ideea, o transmit şi eu mai departe:

De sute de ani filosofii se cearta pe definitia "corecta" a libertatii. Ce inteleg insa oamenii in general prin libertate? Nimeni nu stie pentru ca nimeni nu i-a intrebat.

Autorii cartilor de non-fictiune politica, indiferent de ideologia la care subscriu, sustin adesea ca diviziunea dintre stanga si dreapta provine dintr-o presupusa intelegere diferita a ideii de libertate. Este aceasta presupunere corecta? Nimeni nu stie, pentru ca sondajul nu a fost inca facut...

Liberalii ne spun ca promovarea libertatii individuale conduce la prosperitate generala, in timp ce social democratii ne spun ca libertatea indivizilor si egoismul trebuie tinute in frau in numele binelui comun, compesandu-le prin solidaritate. Care-i insa felul in care vad oamenii cu adevarat lucrurile acestea?

CADI a lansat azi un sondaj online menit sa identifice perceptia indivizilor asupra libertatii personale si a relatiei dintre libertate, egoism si bine comun. Probabil ca la prima vedere cu totii avem o definitie standard invatata din carti sau din experienta, insa confruntand situatii reale raspunsul si solutiile nu vin asa usor. Sondajul include o serie de 5 situatii care pun in discutie conceptul de libertate sub diferite intelesuri. Nu se pun intrebari teoretice sau filosofice, ci intrebari despre niste cazuri ipotetice concrete.

Daca sunteti doritori sa sprijiniti acest demers, puteti completa sondajul aici:
http://www.eSurveysPro.com/Survey.aspx?id=5f9d10da-631d-4c8b-9a7a-61eaa4cec81e
In momentul de fata testul nu va ofera raspunsuri, insa probabil o sa va puna pe ganduri in legatura cu intelegerea pe care o aveti a ideii de libertate. Odata ce se vor aduna suficiente reactii la test, rezultatele vor fi facute publice.

Acest tip de sondaj este un exemplu de filosofie experimentala
http://en.wikipedia.org/wiki/Experimental_philosophy
In loc de a apela la argumente filosofice traditionale, care pleaca de la ipoteze neverificate despre intuitiile oamenilor, accentul se pune pe identificarea si intelegerea acestor intuitii.

Cu cat testul este facut de mai multi oameni cu pareri politice mai diverse cu atat el va fi mai relevant. Asadar nu va sfiiti si forwardati-l cunoscutilor :)

Şcoala ca instrument de inginerie socială

Revin cu un argument interesant despre educaţie prezentat de filosoful Roger Scruton în conferinţa despre care povesteam şi în postarea anterioară.

Odată cu extinderea politicilor educaţionale socialiste, Scruton remarcă o schimbare a rolului şcolii din instituţii pentru transmiterea cunoaşterii mai departe, în instrumente de ingineri socială.

Sistemul educaţional britanic a debutat în regim privat, prin aşezăminte private, organizate ca fundaţii, ce ofereau educaţie pentru săraci. Cu timpul, acestea au devenit din ce în ce mai scumpe, dar s-au dezvoltat alternative pentru cei săraci prin organizaţii bisericeşti sau "grammar schools". Aceste instituţii au fost defiinţate odată cu introducerea educaţiei universale şi s-au impus standardele din şcolile private. Cu toate aceste schimbări, Scruton remarcă declinul continuu a calităţii educaţiei în Marea Britanie, evidenţiat de faptul că dacă o persoană îşi permite să ocolească sistemul public, o va face cu certitudine.

Acest declin al şcolilor publice este pus pe seama preocupării exclusive pentru egalitate şi tratament egal şi ostilitate pentru elite. Preocuparea a fost mai mare pentru prevenirea apariţiei grupurilor privilegiate decât pentru perpetuarea conoaşterii. Efectele acestei orientări sunt vizibile în simplificarea curriculei, a examinărilor, eliminarea cursurilor dificile, scăderea standardelor, eliminarea de materii, apariţia unor materii superficiale şi pierderea disciplinei la clasă.

"Without the existence of flourishing private schools, able to recruit and reward committed teachers, and enjoying the wholesale support of parents, education will die. The state system can survive only if it has a model to follow, and this is, I think, one of the basic items of conservative thinking in our time – that schools should be freed, in so far as possible, from state control, and returned to their proper purpose, which is education and the transmission of knowledge."
Dacă mai iau în considerare şi cât de ideologizat este învăţământul românesc (şi nu numai), că teme importante precum evoluţionismul nu se studiază pentru a face loc creaţionismului, că elevilor li se prezintă modele absolute şi nu alternative, cred că refuzul tinerilor de a-şi asuma modelul oficial nu poate fi decât constructiv, în extremis. Cred că e o modalitate prin care refuză şcoala ca instrument de inginerie socială.

Mai mult, cred ca dacă învăţământul obligatoriu ar fi mai redus, învăţământul opţional al câştiga în valoare. Cei care ar urma doar învăţământul obligatoriu ar face o economie de resurse personale pe care le-ar putea investi în învăţământ vocaţional, devenind muncitori mai buni şi cu o etică a muncii mai sănătoasă, nu cu antrenamentul a 10 ani de fentat responsabilităţile şi şcoala percepută ca inutilă.

Responsabilitatea conservatorismului sau de ce e bun falimentul

Ieri, filosoful conservator Roger Scruton a conferenţiat în România la invitaţia Institutului de Studii Populare (la linkul acesta găsiţi şi înregistrarea dezbaterilor). Câteva dintre lucrurile spuse cred ca sunt foarte importante pentru actuala dezbatere despre soluţiile la criza financiară şi graba de a arunca în stânga şi în dreapta cu stimuli financiari.

“A particular industry, like the motor industry in America, becomes successful and expands. Trade unions use their power to claim privileges which burden the industry with expenses that it cannot easily meet. But easy credit ensures that the product can be sold, Americans being for the most part happier with a General Motors car than with a cheap import from Japan. Suddenly easy credit ceases. For people are only as reliable as their jobs and their virtues. All credit depends upon trust in those things, and will vanish when trust vanishes. The result is a sudden failure of the motor industry.

A conservative response to this situation is to say that it was irresponsible of the motor industry to depend on credit purchases; it was irresponsible to build, on the frail foundation of other people’s promises, an industry which depends upon the continual production of luxury goods. It was particularly irresponsible to build the business in this way, in the face of competition from others who produce cars for a more reliable and less heavily mortgaged market. And it was also irresponsible to give way to union demands for shorter working hours, higher salaries, and elaborate pension rights, at a time when the industry was facing aggressive competition from abroad. If people behave irresponsibly, conservatives believe, then they should bear the cost of their actions. This is a fundamental moral intuition on which much of conservative thinking depends.”

Trei principii evidenţiate de acest exemplu:

1. “States have a tendency to invest in failure. The experience of communism has probably brought this principle home to you. One of the most interesting features of communist economies was the absence of a law of bankruptcy, or procedures for compelling loss-making industries to shut down. A system of ‘economic arbitrage’ operated, to ensure that all existing industries were maintained in being by fictitious economic transfers, even if their sales were non-existent. This meant that the state never had to face problems of mass unemployment, nor did workers have either the incentive or the possibility to transfer to some other, more interesting or more lucrative job. The principal motor of any large economy – human enterprise – remained stalled within the system. And meanwhile the state itself was investing all its resources in subsidising industries without products, or industries with products for which there was no real demand and which were, in real economic terms, failing or bankrupt. Yet the logic of the Keynesian approach to the credit crisis is precisely the same: to invest in industries which are failing, and because they are failing.”

2. “The industries that are queuing up for subsidies in the present crisis are precisely the ones that are already subsidised, and which are most vulnerable to sea-changes in the political and economic climate”

3. “The whole subsidy process has the effect of detaching actions from their consequences, and undermining our sense of who is accountable and why. If the taxpayer can be called upon to pick up the cost of your mistakes, and if no real penalty attaches to them, you are liberated from the need to take precautions and to act responsibly. Your actions have been, in an important sense, ‘demoralised’. And this is one of the root causes of the wider demoralisation of modern societies, that the escape routes from liability are too well charted, and that the government proves always to be the friend of those who transfer their costs.”

Un argument conservator interesant este adus de Roger Scruton şi în relaţie cu sistemul de educaţie, dar despre asta în altă postare...

Testimony sau cum artiștii pot muri frumos

Joi am fost la film. Am fost invitată să văd Testimony, la Festivalul One World Romania. Am mers în aproape totală necunoştinţă de cauză. Iar impresia pe care filmul mi-a lăsat-o a fost una foarte puternică. Corelează în bună măsură cu gândurile pe care le aveam după moartea lui Ştefan, astă toamnă. Impresia a fost marcată şi de implicarea emoţională directă a persoanei care m-a invitat faţă de realizator.

Dar despre ce e vorba? Filmul este un documentar despre cum se raportează la moarte şi la creaţie 6 artişti ce suferă de boli incurabile. Până aici poate nimic deosebit, dacă chiar realizatorul documentarului, Răzvan Georgescu, nu ar fi în situaţia cu privire la care îşi intervievează personajele.

Una din tezele filmului este că, în urma conştientizării iminenţei morţii, artiştii descoperă resurse deosebite de creativitate şi lucrează cu o efervescenţă pe care nu o cunoscuseră anterior. Mai mult, creaţia şi munca aceasta le câştigă timp. Infirmă termenul dat de medici. Și, la fel ca în cazul lui Răzvan, cronometrul începe să câștige secunde.

Mie filmul mi-a dat impresia unui om care învață să moară frumos. Mi se pare un demers prin care artistul încearcă să învețe din suferința altora cum ar trebui să își trăiască ultimele luni sau ani.

Mai mult, filmul îmi reactualizează sentimentele de astă toamnă: nu amâna! Lucrurile pe care le poți face acum, fă-le acum! Atât ceea ce înseamnă bucurie infantilă şi mofturi, cât şi bucuria adusă de cei apropiaţi, de familie şi prieteni, dar, mai ales, bucuria adusă de muncă. Dacă munca mea presupune un produs pe care alţii îl vor putea folosi şi după ce nu mai sunt, atunci trebuie să încep să îl fac acum. Sau să grăbesc realizarea lui.

Pe de altă parte, mă gândesc că moartea celor ce nu creează e mai tristă şi mai săracă. Mai chinuită şi mai nedemnă.

Dar să nu vă imaginaţi că e un film trist. Dincontră! E senin şi clar. E un film extraordinar de frumos despre un eveniment extraordinar de temut.

Later edit: pentru cei cărora le-am trezit interesul, filmul este proiectat la ICR miercuri, 15 martie, intrare liberă, detalii aici.

A înnebunit sârbul!

Duminică am fost la Taverna Sârbului, să mai mănânce și gura noastră o ciorbă de fasole cu ciolan afumat și ceapă cum numai acolo se găsește. Ciorba a fost bună, ca de obicei. Sau poate puțin mai grasă decât de obicei, râzând parcă de eforturile mele din sala de fitness.

Ceea ce m-a frapat a fost prezența grațioasă a două hostesse, îmbrăcate în rochițe scurtuțe, dar de seară, una gri și una neagră, cu danteluță sau sclipilici, cu dres negru și toc de 15cm. Adică tot tacâmul, plus că una era brunetă și alta blondă, de nici nu știai ce să alegi. Spre supărarea băieților, ambele fuseseră luate de alţi clienţi când am intrat.

Ei, vouă nu vi se pare nimic nefiresc aici? Adică te duci la prânz, duminică într-un restaurant unde intri numai dacă vrei să mănânci până mori şi te primesc două fete, îmbrăcate ca de club fancy. Constrastul cu spaţiul şi clienţii era izbitor, mai ales că majoritatea clienţilor la acea oră sunt familii de vârstă medie sau înaintată cu copiii şi nepoţi. Să nu vă mai povestesc episodul cu copilul rătăcit între picioarele uneia din ele... Sau de ridicolul scenei în care una se apleca cu mare teamă şi dificultăţi de echilibru pentru a lua o ceaşcă de pe o masă...

Şi atunci mă întreb, a înnebunit sârbul??

PS: da, ştiu, e o postare relaxată mai de week-end, dar mi-e lene să scriu...

Codul penal este scris de oamenii nepotriviţi

Se dezbat zilele acestea codurile penal şi civil şi celelaltele. Se pare că sunt modificări importante, precum scăderea cuantumului unor pedepse, incriminarea incestului şi a avortului provocat de mamă, a prostituţiei. Mulţi comentatori se îndoiau de oportunitatea unora dintre modificări.

Ceea ce nu se discută însă este faptul că aceste coduri sunt scrise de oamenii nepotriviţi. Singura nemulţumire era că nu au fost implicaţi mai mulţi magistraţi, nimeni neluând în seamă că evaluarea acestor politici trebuie făcută în plan social. Şi, acest lucru trebuie să îl facă cei care chiar cercetează domeniul criminalităţii, al delincvenţei, al instituţiilor economice şi eşecurile lor (respectiv fraude economice) etc.. Nu juristul este cel care are competenţa să răspundă la întrebarea: "se vor reduce efectele negative ale prostituţiei dacă o legalizăm" sau "comportamentul fraudulos al agenţiilor economici este redus de ....". La aceste întrebări răspunde sociologul sau economistul. Juristul doar dă forma şi se asigură că nu se contrazic modificările cu alte prevederi.

Aşadar, problema nu e numai direcţia în care se modifică un cod sau altul, ci felul în care este furnizată expertiza pentru modificare şi faptul că ea vine dintr-o singură direcţie, din rândul unei singure categorii profesionale. Şi aceasta este o problemă ce a fost semnalată şi cu privire la comisia pentru reformă constituţională, din care lipseau experţii în ştiinţe politice, sociologii şi economiştii.

Bineînţeles, poate că absenţa unor categorii profesionale din dezbaterea politicilor publice se datorează şi slabei lor expertize. Şi cred că până prin 2003 selecţia studenţilor la drept a fost una riguroasă şi exigentă, juriştii fiind mai bine pregătiţi şi având în consecinţă un prestigiu social mai mare. Pe de altă parte, celelalte ştiinţe sociale stau cam prost şi pentru că le-au lipsit marii profesori, răriţi sau îndoctrinaţi în perioada comunistă.

Revizuirea programei şcolare şi competenţele cerute pe piaţă

Încep prin a-i mulţumi doamnei Ministru Ecaterina Andronescu pentru că şi-a bătut joc de mine acum 6 ani când mi-am dat bacul. Atunci, dumneaei implementa o reformă a acestei examinări prin introducerea unor teste grilă făcute pe fugă, netestate neam şi necorelate cu conţinutul manualelor alternative. Astfel că eu, ca elev tocilar ce învăţa atunci psihologie din 4 manuale diferite şi făcuse o sinteză a tuturor acestor manuale, rescriindu-le practic, am fost pusă în situaţia să spun că la un item puteau exista la fel de bine două răspunsuri corecte, în funcţie de manualul pe care îl aveam în vedere. Astfel că luam la bac 8.80 la psihologie şi 9,75 şi 8,13 la examenele mult mai dure de admitere la sociologie, respectiv la psihologie. Cam asta era corelaţia între evaluările făcute de diferiţi profesori pentru un elev care ştia acelaşi lucru.

Am stabilit aşadar că am o nemulţumire personală faţă de ministrul reformator.

Acum, acelaşi ministru constată, în mod corect, că un elev de liceu munceşte mai mult decât un angajat în România. Adică 8 ore pe zi la şcoală şi încă vreo 2-4 ore pentru pregătirea temelor şi învăţat. Ceea ce a dus la crearea unor strategii ingenioase de supravieţuire, pornind de la copiat până la concentrat pe învăţarea a numai anumitor materii, chiulit şi furat referate.

Pentru a răspunde acestei probleme, ministerul a hotărât peste noapte că limbile străine şi educaţia fizică sunt mai puţin necesare şi pot fi reduse ca număr de ore. Cred că din nou se pune greşit problema şi din nou programa este regândită în birourile prăfuite ale ministerului, de către aceeaşi oameni care nu au scos niciodată capul pe piaţa muncii şi în lumea reală din afara administraţiei. O abordare mai bună mi se pare următoarea:

1. identificarea competenţelor cerute pe piaţa muncii şi competenţelor necesare pentru continuarea studiilor în învăţământul universitar.
2. consultarea angajatorilor şi a profesorilor universitari privind competenţele de care sunt ei interesaţi în momentul în care îşi încep interacţiunea cu absolvenţii de liceu.
   
3. o astfel de consultare cred că ar releva nevoia de tineri ce au dezvoltate competenţe precum utilizarea calculatorului, cunoaşterea limbilor străine, abilităţi de comunicare, capacitatea de a se documenta pe o temă dată, capacitatea de a se orienta în mediul socio-economic.
   
4. preferinţa mea ar fi pentru creşterea importanţei orelor de limbi străine, de informatică (unde accesul este pus pe utilizarea de aplicaţii, şi nu pe memorarea algoritmilor din C++ pe care apoi nu îi utilizează nimeni) şi, mai ales, creşterea importanţei orelor de ştiinţe sociale.
   

Veţi spune că sunt biased în preferinţa mea pentru orele de ştiinţe sociale din cauza pregătirii mele universitare. Totuşi, la modul realist putem vedea că tinerii nu înţeleg nimic despre politică, nu înţeleg ştirile de la TV, nu înţeleg cum funcţionează economia "de zi cu zi" şi nu ştiu nimic de istorie.

Mai mult, învăţământul nostru nu creează oameni cu spirit critic, oameni inovativi, ci doar oameni docili învăţaţi că profesorul are întotdeauna dreptate şi pe care, din cauză că nu îl pot contrazice (nici nu li se permite, nici nu au capacitatea de a dezvolta argumentaţii), îl sabotează.

Şi mai grav mi se pare că învăţământul nostru creează oameni dependenţi. Elevii nu ştiu că lucrurile şi serviciile, inclusiv cele educaţionale, nu sunt gratis şi de aceea cer tot mai mult mereu, fără a înţelege că cineva plăteşte pentru acele lucruri şi munca altora trebuie respectată. Ei sunt învăţaţi să primească (educaţie, manuale, alocaţii, gratuităţi etc.) şi nu să muncească pentru a le obţine şi pentru a le aprecia valoarea. Spiritul lor antreprenorial este redus la cum să facem zgomot ca statul să ne dea, nu cum să dezvoltăm strategii prin care singuri să ne satisfacem nevoile. În acest sens, a se vedea multele petiţii online iniţiate de tineri şi solicitările lor.

Mai pot comenta multă vreme pe marginea acestor lucruri... şi probabil că o voi mai face, aşa cum am făcut-o şi aici, aici, aici şi aici. Asta ca să nu mai spun de multele postări în care mă plângeam de învăţământul universitar şi cercetare... ufu...

Leapșă cu superputeri

Copiii (Andrei și Andreea) nu au ce face, așa că aruncă cu leapșa în mine și mă întreabă ce superputere mi-ar plăcea să am. Păi, în lumina ultimelor mele lecturi, cred că mi-aș dori să dețin monopolul definirii ideologiilor. Să pot hotărî ideologia dominantă în lume la un moment sau altul, să controlez felul în care oamenii își imaginează lumea mai bună în care vor să trăiască și să manipulez valorile pe care ei și le definesc.

Ce avantaje mi-ar aduce asta? Păi, aș trăi în lumea pe care o vreau și toată omenirea ar munci pentru a transpune idealul meu în realitate.

Câteva lucruri cu care m-aș juca? Hmmm.... Păi, oamenii cu profilul pe placul meu ar avea un status socio-economic favorizat și cei ce nu îmi plac, nu. Le-aș da la toți educație și sănătate la liber, dar cine nu reușește să facă ceva cu ele, va spăla podelele iadului pe vecie. Eu aș stabili ideile la modă și chiar hainele la modă. Ca să nu mai apară tot felul de designeri cu sexualitate incertă care își bat joc de femei și le pun să poarte toate prostiile. Plus, aș crește conștientizarea privind nivelul de prostie existent și în rândul bărbaților, că prea e vizibil numai cel din rândul femeilor!! Să dărâm mitul ăsta că femeile dețin monopolul prostiei, deși au o poziție foarte solidă. Aș înlocui funcționarii cu calculatoare, aș elimina sindicaliștii isterici și inconștienti, dar și raportările și controalele financiare, iar frauda ar fi crunt sancționată. Adică să nu fii pedepsit preventiv fiind pus să scrii din vârful pixului trei sute de hârtii, ci să fii pedepsit aspru după comiterea nenorocirii...

A, și dacă aș deține această putere, i-aș manipula și pe Andrei și Andreea să își folosească superputerile lor așa cum vreau eu, pentru că eu le definesc valorile!

Uitându-mă la ce am scris până acum, îmi dau seama că aș fi predispusă la multe experimente sociale, confirmându-l pe Lord Acton: "Power tends to corrupt, and absolute power corrupts absolutely". D'aia nu e bine, băi copii, să avem superputeri!

Ah, și era să uit, dau leapșa mai departe Andreei, lui Sebi și lui Deiu. Mai am idei, dar să nu punem toată lista de amici pe generat fantezii că se blochează și mai tare economia.

Reflections on Romania ;-)

A couple of weeks ago, I tried to guide a Slovak friend of mine around Bucharest. Letting the difficulties I had in orienting around Bucharest aside, I have showed him around the Historical Center, Piața Unirii, Calea Victoriei and the second evening we had a pretty good meal in a Romanian restaurant in order to enjoy Romanian dishes.

After that, Juraj has sent me some impressions Bucharest made on him. I think they are very relevant, especially in the current debate on Romanian tourism. We could start with Bucharest which I regard as being the most unfriendly city with tourists in Romania.

The title belongs to Juraj and here are his reflections:

So to Bucharest and my impressions of her. You don't mind me giving her a feminine instead of masculine or neutral person, do you?

Bucharest called little Paris; a young girl that was born as a pretty cutie in the interwar period to the old aristocratic parents called Paris. I agree. After about 70 years, it has the spirit of a proud descendant of a long lineage of history, yet it looked as an old lady that has gone through a lot in her life. There were lots of vounds on her, that were caused by Ceausescu and her beautiful buildings are not being repaired and slowly falling apart.

I was told the skyline of Bucharest is full of cranes constructing new buildings, the question is where are these cranes? I certainly didn't see them in the centre where there were so many beautiful buildings that were getting no attention. That is sad. Also, I realized Bucharest did not want to take up the good manners of her imperial neighbours and take in the aristocratic looking cafes of Vienna and Budapest. I was very much surprised that there were almost no cafes downtown. For a little Paris I'd expect that.


Definately Bucharest has an image and influence on me as an old lady with a style of an aristocrat and trying to be true to her principles even though many things in history might have taken her off that course. In short I loved it, I came there with and open mind to suck up all information and news I could about the city and the contry and I was quite happy with the outcome as I left.

Pur discussions helped and so did the food ;-)

J.

Cultura dezbaterii

Tot dezbaterea de săptămâna trecută mi-a reconfirmat o serie de ipoteze şi anume că o ducem cam prost în privinţa culturii dezbaterii:

1. Aproape indiferent de nivelul academic sau de expertiză, speaker-ii la conferinţe vehiculează numai adevăruri universal valabile şi cunoscute. Caracterul de noutate şi originalitate nu este o prioritate a prezentărilor publice.

2. Prezentarea şi discursul public nu au structură. Nu există început şi final, ba finalul e de cele mai multe ori intervenţia moderatorului şi rugăminţile repetate ale acestuia ca vorbitorul să încheie. Aici apreciez stilul american: "vreau să vă prezint 3 lucruri: 1) .... 2) .... 3)...." sau stilul întrebare şi răspuns pentru a formula o demonstraţie.

3. Sesiunea de întrebări şi răspunsuri este tot timpul monopolizată de nevorbiţi, frustraţi sau petiţionari de profesie. Şi cred că pe cei mai penibili i-am descoperit la această conferinţă: sunt bătrâneii prăfuiţi prin vreun institut care nu au aflat că în domeniul lor s-au mai scris lucruri şi în ultimii 40 de ani şi care sunt total depăşiţi tehnologic, dar cred că deţin adevărul absolut. (Cred cu tărie că nu te poţi prezenta drept un academic sau universitar dacă tu nu stăpâneşti noile tehnologii de comunicare. Poţi cel mult să te retragi la pensie şi să mai ţii prelegeri ocazionale la universităţi, dar nu să ţii cursuri sau să coordonezi cercetări. Nu cred ca mai e posibil fără un minimum de ITC literacy. Scuze pentru ageism-ul ce poate să îmi fie speculat).

4. Şi revenim cu punctul 3 la rolul moderatorului. Moderatorul trebuie să fie o persoană cu expertiză pe tema dezbaterii, nu cum a fost cazul dezbaterii menţionate anterior sau a atât de mutle altele. Moderatorul trebuie să înţeleagă harta tematică a dezbaterii, să ştie deja tipurile mari de argumente pentru a le putea identifica şi evidenţia, pentru a putea opri vorbitorii când sunt redundanţi sau pentru a identifica temele fructuoase ce merită aprofundate. Şi moderatorul trebuie să aibă autoritate în faţa panel-ului şi a publicului. O jurnalistă blonduţă fără prea multe cunoştinţe de economie şi doar cu o serie de ironii ce sună ca nuca în perete mereu nu va putea să le spună onoraţilor vorbitori că bat câmpii şi nici nu va şti să pună întrebări care să stimuleze discuţia, aşa cum nu va şti tehnici elementare de selectare a celor ce se înscriu pentru sesiunea de întrebări, astfel încât să îi evite pe cei de la punctul 3 şi să evite întrebările redundante. Mai mult, un moderator trebuie să poată formula şi 2-3 concluzii ale dezbaterii. Or, asta cere expertiză.

Să mai exersăm zic, să mai exersăm!