Soluţia Dan Voiculescu pentru criză: concesionarea Deltei

Astăzi m-am înfăţişat, plină de curiozitate şcolărească, la conferinţa "Soluţii anticriză pentru România în context mondial", conferinţă găzduită de Academia Română şi organizată de Fundaţia Dan Voiculescu şi Institutul Naţional de Cercetări Economice. Se anunţau în prezidiu prof. Dan Voiculescu, acad. Mircea Ciumara, acad. Cătălin Zamfir, acad. Gheorghe Zaman, Napoleon Pop, prof. Ovidiu Rujan şi analistul economic Ionuţ Dumitru. Eram foarte curioasă să aud opiniile privind soluţiile anticriză din mediul academic românesc.

Numai că, din cei anunţaţi, numai 3 au sfârşit prin a fi în prezidiu, faţă de restul fiind menţinută o non-relaţie foarte neprofesionistă. În sensul nu numai că nu s-a discutat cu respectivele persoane privind absenţa lor din prezidiu, dar nu s-a discutat nici prezenţa înainte de a fi puşi pe invitaţie şi anunţ. Mai mult, marea vedetă a întâlnirii nu a fost trecută pe agendă, conferinţa fiind trecută subit din registrul analizei academice şi universitare, în registrul demagogic al discursului politic cu tema "nimic" reiterată în diferite forme şi fraze. Ei, marea vedetă a întâlnirii a fost Mircea Geoană.

Dar să vă spun ştirea. Profesorul universitar doctor Dan Voiculescu şi-a amânat intervenţia pentru final, adică inclusiv după ce au fost puse întrebările din public. Intervenţia sa a fost extraordinar de scurtă, dar interesantă. Ne-a anunţat că această criză se va termina într-un an şi jumătate!! şi că lucrează la un plan anti-criză în zece puncte pe care va cere sprijinul opiniei publice pentru a fi promovat de către guvern. A se remarca discursul de opoziţie, în contextul în care partidul domnealui e la putere. Acest plan este foarte important şi va reuşi să ajute România să depăşească criza. Şi, ca să ne facem o idee despre ce e vorba, profesorul Voiculescu ne-a dat un exemplu: dacă am concesiona Delta Dunării am obţine 300 milioane de Euro şi ar fi adusă o contribuţie importantă şi prin amenajarea şi exploatarea corectă a Deltei.

Am câteva probleme cu această soluţie. Mie mi se pare doar un plan de a face un şmen în Deltă sub acoperirea de soluţie la criză. Să profităm puţin de faptul că lumea e panicată şi să împachetăm o politică inacceptabilă în orice alte condiţii. Nu am încredere în exploatarea raţională a Deltei de către oameni şi companii decise de stat. Experienţa anterioară este grăitoare. Rezultatul ar fi doar o Deltă fără peşte, asfaltată şi cu viloace în mijlocul lacurilor şi canalelor. (Nu spun că starea actuală a Deltei e admirabilă! Am fost, am văzut şi nu e!)

În al doilea rând, dacă e să mă iau după experţi, suma e derizorie. La aceeaşi conferinţă, Ionuţ Dumitru, economist şef la Raiffeisen, a afirmat că avem nevoie de cel puţin 7-8 miliarde Euro ca finanţare externă direcţionată către mediul privat şi evaluarea poate merge până la 17-18 miliarde. Tot dumnealui afirmând că nu e bine să ne crizăm şi să facem scenarii apocaliptice deoarece acestea s-ar putea transforma în previziuni care se auto-împlinesc. Adică dumnealui nu ar vrea să exagereze şi totuşi zice de atâtea miliarde. Ei, dacă avem nevoie de 7-8 miliarde de Euro, cum ne pot scoate din criză aşa repede doar 300 de milioane??

În al treilea rând, poate acestă intenţie să fie legată de demiterea lui Liviu Mihaiu? Adică nu cumva Liviu Mihaiu nu era de aceeaşi parte a intereselor? Sau dau în scenarită?

Conferinţa a fost pasionantă, aşa că voi reveni şi cu alte comentarii despre cultura dezbaterii la români, despre profunzimea discursului academic, despre arta de a nu vorbi despre nimic şi despre misiunea ratată a unui moderator.

Demnitarii nu se dau scoşi din locuinţele de serviciu

Revine această temă şi mă surprinde neobrăzarea şi seninătatea cu care foştii demnitari afirmă că nu îşi vor părăsi locuinţele de serviciu. Eu nu pot să înţeleg de ce politicienii noştri au o imagine deformată despre propriile drepturi. Adică, de ce ei au dreptul de a nu respecta un contract?? Nu mai spun că e un contract foarte generos pentru ei!

Dar răspunsul este simplu: nu respectă contractul pentru că acesta nu are mecanisme prin care să se facă respectat, sau responsabilii nu aplică acele mecanisme. Aş dori să trăiesc ziua în care RAAPPS-ul ar reacţiona care orice parte vătămată raţională într-un contract: ar acţiona în instanţă locatarii nepoftiţi şi ar cere daune! Şi ar aduce executorul judecătoresc să îi dea în şuturi afară din casă. Asta ca să înţeleagă şi domnul-nuş-cum-îl-cheamă că fiică-sa nu e studentă mai cu moţ decât eram eu şi trebuie să stea în casă de protocol doar pentru că taică-său (sau tac'su) e şmecher. Că eu i-am plătit locuinţă de serviciu lui taică-său, nu locuinţă de studenţie ei!

Ce aşteptări au oamenii de la un blog personal

Acesta este un fel de feedback la feedback-uri primite din partea prietenilor mei şi cititorilor acestui blog (da, pare-se că mai am şi alţi cititori decât prietenii mei, salutări celor de la Ambasada României din Washigton DC!).

1. Articolele light atrag comentariile, în timp ce articolele hard atrag tăcere.
Atunci când scriu articole subţirele (vezi Mănuşă), toată lumea sare la comentarii. Când pun suflet într-o postare, o coc şi o gândesc, sar la ipoteze curajoase, nimic... linişte...

2. Prietenii mei cu care nu menţin contact direct permanent pot crede că sunt tristă.
Îi anunţ că nu sunt. O duc bine. Mai mult, încep să mi se întâmple lucruri pe care le credeam foarte depărtate acum vreo câteva luni şi improbabile acum câţiva ani.

3. Cei ce nu mă cunosc personal, au impresia că sunt o acidă, veşnic nemulţumită şi ţâfnoasă.
Deseori, aşa sunt. Dar cu apropiaţii, cu oamenii pe care îi apreciez, cu oamenii la care ţin, nu prea sunt. Sau ei înţeleg mai bine.

4. Percepţia de nemulţumire, ţâfnoşenie este dată de multele postări în care evidenţiez lucruri care nu sunt ok.
A scrie despre lucruri care sunt în neregulă e atât o strategie de PR, cât şi un scop în sine al blogului. E strategie de PR pentru că floricele şi norişorii plictisesc. Inclusiv pe mine. Să scriu despre ce copilaş jucându-se în zăpadă am văzut e fără sens. E scop în sine al blogului pentru că am vanitatea de a-mi stabili ca unul din obiectivele muncii mele "lăsarea unei moşteniri". Adică, îmi doresc ca la un moment dat cineva să poată spune: "Mi se întâmplă acest lucru bun pentru că la un moment dat Aura a făcut ceva". Acest blog e doar unul din instrumentele pe care le folosesc pentru ca în viitor o astfel de afirmaţie să fie posibilă. Mă antrenez. De altfel, eu sesizez deja multe diferenţe între felul în care scriam în 2007 şi felul în care scriu acum, în 2009.

5. Oamenii se aşteaptă să scriu postări mai scurte.
Îmi pare rău, dar de multe ori nu pot. Unele dintre postări sunt urmări ale unor experienţe care se acumulează, ale unor lucruri la care m-am gândit o oarecare vreme (2-3 zile de obicei). De aceea, simt nevoia să dezvolt argumentaţia şi asta cere spaţiu. Voi încerca să scriu pe subpuncte şi cu subtitluri, aşa cum fac acum.

6. Nu toţi cititorii apreciază terminologia de specialitate.
Da, aici sunt în impas. Pentru că cei ce lucrează în domeniul ştiinţelor sociale ar putea să vă spună că nu scriu teze aşa de isteţe. Pe de altă parte, deseori cam am în vedere un public din domeniu şi intenţionez să folosesc articolele de pe blog ca un exerciţiu de scriitură şi sociologică, printre altele.

7. Unele postări sunt infantile.
Unii cititori pot ajunge la această constatare. Dar, îmi place să povestesc pe unde am fost şi dacă am mai văzut ceva interesant. E pentru plăcerea mea şi din dorinţa de a-mi ţine un jurnal al acestor ieşiri plăcute pe care să îl pot reciti "la bătrâneţe".

8. Mă cenzurez? Da!
Pentru că e normal ca obiective organizaţionale să nu fie ameninţate de opţiunile mele personale. Aş avea o serie de postări foarte interesante dacă nu mi-aş impune această cenzură, dar e un cost pe care mi-l asum.

9. Cât de mult să dai din casă
Prefer să nu dau, să nu vorbesc despre mine, deşi sufăr de sindromul "buricul târgului". Adică nu îmi displace să fiu centrul atenţiei în multe situaţii. Totuşi, unele comentarii ţintesc către mine şi viaţa mea personală. Încerc atunci doar să descurajez derapajele cum ar fi cei care din postarea despre Valetine's Day au ajuns la concluzia că sunt o frustrată singură.

10. Cât de mult moderez comentariile.
Până acum nu am şters decât atacurile la persoană şi injuriile gratuite. Chiar dacă unele comentarii mi se par infantile, prefer să le public şi să mă exprim că acel comentariu e infantil, decât să nu îl public.

Ce aş dori să devină blogul meu?
Spun ce aş dori să devină pentru că acum cred că are o identitate confuză şi incertă. Aş vrea să devină un blog de analiză socială în limbaj comun. Asta va fi posibil pe măsură ce mai cresc şi mai învăţ. Pe de altă parte, aş dori să menţin şi o notă personală, prin relatări relaxate despre evenimente light de tipul călătoriilor, excursiilor sau relatărilor despre ce am mai păpat bun şi unde.

Până la următoarea postare, salutări şi cititorului din Suedia (chiar nu ştiu să cunosc pe cineva de pe acolo...)!

cine plateste nota de plata pentru protectia mediului?

Ecologismul implică în sine un paradox. În timp ce promovează necesitatea unui mediu tot mai curat pentru ca oamenii să trăiască mai bine şi în timp ce plâng de milă muncitorilor exploataţi de companiile nemiloase, ei transferă costurile protecţiei mediului în cea mai mare parte asupra exact a acestor muncitori asupriţi deja de companii.

“Now everyone benefits by purifying the environment, but the costs are paid more by the old masses than the new classes. Since most of the people make most of the money, they pay most of the taxes and an ever larger share of the price increases, as costs of compliance are passed on to the consumers. And the jobs lost by slowing down economic growth are labor intensive (lumberjacks, machine operators) whereas the jobs gained are managerial and professional (devising regulations, monitoring compliance).” (Wildavski in Briggs 1979, 150)

Şi cine sunt cei care cer aer curat?? Persoane cu studii superioare, ce lucrează în mediul guvernamental sau nonprofit, cu un nivel de salarizare peste medie. Adica cei care cer aer curat sunt exact cei care nu plătesc pentru el. Ei sunt chiar avantajaţi de politicile antipoluare tocmai pentru ca acestea provoacă o creştere a cererii pentru profesiile lor.

Later edit: Relevant pentru aceasta temă şi bine scris este acest articol al colegului meu Costel Stavarache.

Ziua îndrăgostiților mă cam lasă rece

Sebi mi-a lansat o leapșă în care să îmi dau cu părerea despre Valentine's Day. Sunt în situația de a spune că mă cam lasă rece această sărbătoare. Nu mai sunt nici pentru, nici anti. Pur și simplu a devenit ceva ce nu e pentru mine. Că la un moment dat îndrăgosteala trece... și rămâi fără obiectul sărbătoririi. Îndrăgosteala ține la 18 ani, dar mai apoi începi să dezvolți relații mai consistente care nu sunt îmbogățite de o zi în calendar cu inimioare și danteluțe.

Mai mult, această sărbătoare îmi stă în cale. Atunci când sun la Ruby Tuesday și mi se zice că exact azi nu fac rezervări, eu suport un disconfort inutil dat de probabilitatea de a nu mânca de fapt acel chicken fajita la care mă gândeam de ieri. Și asta din cauză că e Valentine's Day. Sau când toți prostănacii dresați aleargă prin oraș să cumpere lui pisi sau piți niște chiloței, mă cam enervez că stau ca prostul inutil în trafic.

Și mai e ceva neplăcut: să văd că cei de la Recaș au scos din nou acele sticle de vin rose decorate cu inimioare. Adică un vin slab că femeile nu știu oricum să aprecieze la băutură decât culoarea. Cum să mă mai tragă pe mine inima acum să mai iau măcar feteasca lor regală care mi se pare o realizare decentă pentru această categorie de produse??

Pe de altă parte, tot în materie de produse special dedicate pentru această sărbătoare, am observat cu plăcere că cei de la Ferrero, prin bomboanele Rafaello, au ajuns la vorba mea: dom'le, florile sunt inutile pentru că nici nu se mănânc, nici nu se beau și nici nu se îmbracă. Așa că au făcut o cutie ce pare a găzdui un trandafir, dar găzduiește bomboanele mele preferate.

Pe scurt, mă cam încurcă sărbătoarea astea, dar să stimulăm puțin consumul acum în criză economică, nu?

Comuna Cireşu şi bugetul de stat

Ce treabă are Comuna Cireşu cu bugetul României, ne-am putea întreba miraţi. Ei uite că, din păcate, încă are.

Astăzi răsfoiam printre altele şi blogul Dianei Tuşa (curioasă fiind eu cum performează tinerii noştri politicieni) unde Diana îşi face publice amendamentele la buget, în încercarea de a demonstra legătura ei strânsă cu comunitatea al cărei reprezentant este. Acesta este pretextul postării mele şi faptul care mi-a reactualizat o "indignare" mai veche.

De ce se ocupă bugetul de stat cu biserica din satul x, cu căminul cultural din comuna y şi şcoala din cătunul z?? De ce sunt permanent şi dintotdeauna adăugate la buget zeci de pagini de anexe în care se răspunde la aceste interese locale? Nu ar fi mai normal ca alocarea de fonduri către aceste obiective să fie făcută la nivel local, din moment ce e evident că la nivel local aceste lucruri sunt cunoscute mai bine (informaţia şi solicitările sunt transmise de către primari către parlamentarii din circumscripţie)? Mai mult, nu e mai normal să nu iei din capul locului banii din comunitatea locală decât să îi iei ca să îi trimiţi preferenţial înapoi? Preferenţial pentru că ştiţi vechile metehne ale tuturor guvernanţilor: facem biserici şi podeţe numai pentru prietenii noştri, iar fără desfiinţarea acestui mecanism aceste metehne vor fi perpetuate.

Mai mult, sistemul de vot uninominal creează stimulente pentru acest tip de amendamente. Una din modalităţile în care un parlamentar îşi poate reprezenta eficient comunitatea este considerată încă a fi atragerea de resurse de la bugetul de stat pentru comunitatea locală. Şi, în loc să vorbim despre programe naţionale, despre finanţarea unor politici publice coerente, vorbim despre căminul cultural Cireşu (sau oricare altă comună, din moment ce acum toţi parlamentarii cu asta se ocupă). Hai să se preocupe de căminul cultural Cireşu primarul din Cireşu, iar parlamentarul să se preocupe ca banii strânşi de primar în Cireşu să rămână acolo şi nu să fie transmişi spre redistribuirea îndoielnică a unui planificator ce nu poate aprecia dacă în Cireşu e mai mare nevoie de cămin cultural decât în Mircea Vodă.

Responsabilitatea sociala corporatista, Hayek si dispersia cunoasterii in societate

Am fost invitată de Dragoș să scriu din nou despre CSR în România. Voi răspunde invitației, dar o voi face indisciplinat, pentru că nu voi răspunde la întrebările formulate pe responsabilitatesociala.ro, ci voi bate câmpii de capul meu.

La fel ca anul trecut, cred că CSR-ul în România lasă mult de dorit. Toate programele se concentrează ineficient pe pomeni și strâns pet-uri. Asta nu va produce nici dezvoltare în comunitatea în care acționează compania și nici nu aduce vreun beneficiu clienților companiei. Dacă toate companiile fac același lucru, clienții nu vor discrimina între ele pe criteriul responsabilității sociale, așa că aceste cheltuieli devin inutile și dăunătoare, mai ales în perioadă de criză.

Mai mult, anul ăsta vin cu o ipoteză privind eșecul politicilor de CSR: planificarea și centralizarea. Și așa ajung la Hayek și The Uses of Knowledge in Society:

"If we can agree that the economic problem of society is mainly one of rapid adaptation to changes in the particular circumstances of time and place, it would seem to follow that the ultimate decisions must be left to the people who are familiar with these circumstances, who know directly of the relevant changes and of the resources immediately available to them. We cannot expect that this problem can be solved by first communicating all this knowledge to a central board which, after integrating all knowledge, issues its orders. We must solve it by some form of descentralization. [...] We need descentralization because only thus can we ensure that the knowledge of the particular circumstances of time and place will be promptly used." (Hayek, 1945, 524)

Cu alte cuvinte, planificatorul central nu va avea niciodată toată informația relevantă pentru a lua decizii, informație pe care o au în schimb oamenii care lucrează în contexte sociale particulare.

Ce legătură are asta cu responsabilitatea socială corporatistă? În cele mai multe companii aceasta este puternic centralizată. Adică, headquarter-ul decide politica de responsabilitate socială din întreaga corporație multinațională. Asta înseamnă că decide cum se vor face lucrurile și în Anglia și în Bangladesh. Or, e foarte posibil ca aceste două locații să aibă caracteristici foarte diferite, iar o politică de responsabilitate socială în context britanic să aibă un impact foarte diferit decât aceeași politică în Bangladesh. Mai mult, sunt alese teme fancy la nivel agregat, dar de foarte multe ori aceste teme pot să nu aibă absolut nici o importanță pentru contextul local. Astfel, responsabilitatea socială înseamnă ecologizare în țări care nu au industrie!!

Ce ar presupune aplicarea teoriei dispersiei cunoașterii? Că politica de CSR este realizată cât mai aproape de contextul în care este aplicată. Pentru că directorul de PR de la nivel național în mod sigur va ști mai bine ce politici de responsabilitate socială vor produce dezvoltare în acea țară sau vor sensibiliza clienții. La fel cum, chiar la nivel regional poate exista o cunoaștere mai mare decât la nivel național. Că nu putem spune că în Moldova dezvoltarea poate fi produsă de aceleași programe care produc dezvoltare în Sibiu.

Așadar, consider că e nevoie de o schimbare a întregii filosofii a responsabilității sociale. Și, repet: strângerea de pet-uri și pachetele de biscuiți date copiilor orfani nu aduc nici dezvoltare, nici nu produc diferențiere pe piață. Biscuiții pot fi dați ca gest caritabil, dar nu pot sta la baza unei politici de CSR serioase.

Așa că 2009 ar putea aduce domeniului oameni de PR cu mai multă imaginație și mai multă cunoaștere a realității sociale și a clienților proprii!

Later edit:
Chiar rugată să mă mai gândesc la companii a căror implicare în societate o apreciez, nu îmi vine în minte decât mesajele bune de responsabilitate transmise de Petrom şi bursele conului Dinu. Prima încearcă schimbare atitudinală şi comportamentală, a doua dezvoltă resursa umană din ţară. La a patra întrebare, cum pot eu stimula, e destul de greu să stimulez ceva din moment ce toţi, aşa cum am spus mai sus, au aceeaşi politică de CSR. Companiile decuplează atât de mult politica de CSR de cea de marketing, că eu nu am nici o influenţă ca cumpărător. Dar trebuie să spun că Tuborg nu beau tocmai pentru că se laudă mult degeaba şi degeaba cu CSR-ul. Mai mult, în contextul crizei aş opta pentru companiile preocupate de creşterea eficienţii economice şi de respectul pentru angajaţi, nu pentru cele care aruncă inutil bani pe CSR slab.

În loc de vacanță de iarnă

Pentru că vacanța mea de Crăciun a durat fix 6 zile, 2 de Craciun și 4 de Revelion, am luat o pauza de un week-end acum, după finalizarea dizertației și înainte de a mă apuca din nou intens de muncă.

Am ales Sibiu, pentru că niște turiști pantofari ca noi au nevoie de infrastructura oferită de un oraș, gen mâncare bună, cârciumi faine și cazare ok. Dar, ne-am plimbat mult și prin satele din jur, respirând puțin aer proaspăt.

Câteva imagini pun eu acum, dar cele mai faine urmează să vină de la Andrei.
Am căutat canionul de la Mihăileni. Numai că la indicatorul de 500 de metri către canion, drumul devenea impracticabil. Am început să mergem pe jos și tot ce am găsit a fost șanțul de deasupra. Poate că e ce căutam, poate nu, dar noroiul și posibilitatea de a întâlni câini neprietenoși ne-au făcut să ne întoarcem.
În drum spre Poiana Sibiului.
Acest sat este Jina, undeva la sfârșitul oricăror drumuri practicabile. Bineînțeles că am spus și de această dată că ar trebui să ne întoarcem și să stăm câteva zile într-un capăt din ăsta de lume... Acesta e un copac ce l-a pasionat pe Tudor. Am fost forțată să îl fotografiez....Andrei ne-a târât la Muzeul locomotivelor cu abur din Sibiu. Muzeul este total dezorganizat. Pe un panou scria că accesul persoanelor străine este interzis, pe altul erau afișate prețul biletului de intrare. Am așteptat fie să fim taxați, fie dați afară. Nici una nu s-a întâmplat, dar Andrei tot nu a găsit locomotiva 142 sau ceva de genul ăsta, locomotivă care ar fi foarte mare... zice el... Pe mine m-a amuzat măruntul amănunt al iuțelii maxime.Ultima oprire a fost Păltinișul. Unde era foarte aglomerat din cauza unui concurs cu snowmobile, dar unde era și foarte multă zăpadă. Mi-a plăcut această maşină de pompieri nemţească, cu toate însemnele intacte.La pensiunea aceea trebuie să merg la vară....

Şi, pentru că o excursie nu are sens fără un dezmăţ culinar, am mâncat din nou la Crama Sibiană. în Piața Mică Este un loc genial! Dacă ignori hoiturile de pe pereţi caracteristice cramele româneşti, te bucuri până plezneşti de bunătatea preparatelor de casă precum brânzeturi, tobă, şuncă, slăninuţă, cârnaţi, sarmale, tochitură, pește și.... pere învelite în clătite sau mere coapte cum nicăieri nu am mai mâncat.

Acum, back to work! We have a great year ahead of us!