De ce ne-ar putea interesa dacă un om politic e sexy sau topuri tâmpite din puțul gândirii

Din categoria mentalitatea tradiționalistă privind rolul femeii dezvoltată de bărbații români foarte simpli la minte, Academia Cațavencu face un top al celor mai sexy femei din politică. Un nou demers de doi bani care dovedește că atunci când nu știi să faci jurnalism sau ți-e lene, faci bășcălie. Un nou demers care validează și perpetuează o cultură politică defectă.

Cam de ce ne-ar putea interesa pe noi, cetățeni și votanți, cât de sexy este o femeie din politică?? Nu ar trebui asta să fie preocuparea celui care o alege ca nevastă și nu a celui care o alege ca reprezentant?? Cu ce suntem noi mai bine reprezentați dacă femeile din politică sunt sexy sau nu? Mai mult, prostia e perpetuată pe toate canalele media și umple netul, nu numai cele câteva mii de foițe vândute din Cațavencu.

A, și ca să îmi afirm feminismul incert, un astfel de top e posibil și pentru că o parte din nominalizate își arată și folosesc frumusețea fizică în contexte în care aceasta nu are ce căuta. Din cauza unor tute care confundă Bamboo cu Parlamentul, atât din punctul de vedere al ținutei, cât și al găsitului de soți și amanți proști bogați, acest tip de raportare la femei devine legitim. Și pe cât punem pariu că unele doamne și-au mobilizat membrii de partid și prietenii să le voteze?? Și, dacă ești om politic, ce naiba caută pe net poze cu tine în maieuțe roz???

Mai propun niște topuri irelevante: bărbatul din politică cu cele mai multe amante, cu cel mai mare nas, cu cel mai mic deget mare și tot așa. Că poate indicatorii virilității sale ar putea fi interesanți pentru mine ca votantă. Să știu să nu votez o urâtă sau un pămpălău.

Concluzia: ne merităm clasa politică. Poate e chiar puțin prea bună...

De ce va muri cercetarea planificată

Din categoria chestiuni ce țin de branșa în care ca un tânăr firav intru (da, de unde!), am avut o revelație! Și anume că cercetarea este un demers antreprenorial prin excelență și nu poate fi planificată fără a fi aruncată în mediocritate. Da, știu că mi se va răspunde că e o analiză influențată ideologic, dar ideologică e și actuala soluție de organizare a cercetării și eșuează, în mod evident.

În România, există o serie de institute finanțate public. Finanțate și susținute din oficiu, cum ar veni, în sensul că nu se face un concurs propriu-zis pentru acordarea acesteia, ci numai o anumită categorie de institute se califică. Aceste institute au de făcut UN PLAN, de îndeplinit UN PLAN DE CERCETARE în schimbul finanțării pe care o primește. Planul este propus de instituţie şi acceptat fără concurs sau comentarii. Finanțarea aceea acoperă doar niște salarii de mizerie (îmi cer scuze pentru exprimare, dar salariul este total incompatibil cu statutul de cercetător) și nici o cheltuială implicată de o cercetare. Cum ar fi, sociologii Academiei nu primesc bani pentru cercetare de teren, rămânând captivi în cercetarea de birou, în analizarea și răs-analizarea a ceea ce scriu alții. Asta dacă există abonamente la jurnale internaționale, ca eu nu am vazut. Faptul că finanțarea acoperă numai salariile, face foarte dificilă accesarea de fonduri de cercetare de către aceste institute deoarece nu pot acoperi contribuția proprie. Mai mult, multe dintre aceste institute sunt populate cu cercetători care nu se pot adapta noilor condiții de competiție pentru finanțare, nu înțeleg cum se scriu cererile de finanțare și de ce.

Ce produce o astfel de structură instituțională?
Un spațiu comod pentru petrecerea oarecum activă, dar liniștită, a unor ani de pensie. Problema nu ar fi că oamenii în această situație sunt bătrâni, ci că unii pur și simplu sunt cazuri pierdute care reinventează marxismul mai mult decât Marx însuși, nu mai fac față profesional, nu știu să citească și să scrie în nici o altă limbă, nu știu să scrie o cerere de finanțare, nu înțeleg de ce munca lor de cercetare trebuie să răspundă nevoilor unei piețe, a unui public, nu să îi satisfacă doar pe ei. Dar, cei care reinventează marxismul în aceste institute nu ar fi o problemă atât de mare, cât ce aud de prin alte locuri unde cei 5 cercetători octagenari ai instituției își dorm de-a dreptul pensia acolo pentru că nu au nici un contract extrabugetar, sunt prea puțini și nu au infrastructură să mai facă ceva.

Unele institute sunt norocoase și au mulți tineri. Asta chiar e o chestie faină să o vezi pe niște holuri ce amintesc de coana Leana. S-ar tăia pe vene să îi vadă, dar o mai liniștește faptul că materialismul științific nu e mort. Numai că, tinerii competenți și isteți nu vor sta niciodată să aștepte sau să trăiască pe o leafă de început de 900 lei. Să fim serioși, numai o chirie este vreo 1200 lei în București. Așa că vor căuta alternative. Puține institute au contracte extra-bugetare, de aceea pot avea două strategii: 1) caută să mobilizeze o echipă pentru a angaja institutul în contracte extrabugetare, dar aici intervine dificultatea ridicată de lipsa de resurse a institutului pentru a aborda linii de finanțare externe şi barierele birocratice, devenind mai rentabil să folosească alte forme organizaţionale; sau 2) se angajează ca experţi independenţi în contracte obținute în afara instituției în care lucrează. Numai că, atunci când principala sursă de venit va fi în afara institutului, ei vor aloca cele mai multe dintre resurse către acea direcție. Ceea ce e un calcul rațional. Vor prefera să rămână în institut pentru prestigiul profesional pe care acesta îl conferă, dar nu institutul îi furnizează structura de oportunități și stimulente pentru cele mai bune producții ale sale. Ce produce acest lucru? O involuţie a instituţiei publice. Oamenii care se dedică exclusiv instituţiei vor fi cei care nu mai fac faţă vremurilor. Iar tinerii aterizaţi pe acolo nu vor vedea cercetarea adevărată, nu vor avea de la cine învăţa. Aşa că, managemetul instituţiei se va confrunta cu o problemă foarte interesantă...

Mai mult, dacă statul român creează multe bariere la intrarea pe piața de cercetare, există alte surse de finanțare care nu creează astfel de bariere și sunt interesate de prestigiul profesional al cercetătorului principal și de conținutul nou al proiectul propus, nu de istoria instituției în care cercetătorul este încadrat. De aceea, multe alte tipuri de organizaţii vor putea accesa aceste fonduri, le vor obţine şi vor produce cercetare mai bună şi mai utilă societăţii, mai accesibilă decât lucrările care stau prăfuite doar în bibliotecile Academiei. Astfel că se vor consolida cercetările într-un regim antreprenorial, ce face concurenţă instituţiilor finanţate public.

Concluzia?
Cercetarea planificată nu poate face faţă concurenţei, nu oferă stimulente şi nu va produce în acord cu nevoile societăţii. Mai devreme sau mai târziu, toată cercetarea trebuie "privatizată", iar cercetătorul transformat în antreprenor, menţinând publice doar sursele de finanţare. În felul acesta, valoarea oferită pentru acei bani va creşte incomparabil.

Până atunci, credeți-mă că pun cărămizi micuțe să intru și eu pe piața adevărată... Și, cum ziceam, sunt totuși într-un spațiu în care tinerii au măturat fantoma coanei Leana de pe holuri și se întâmplă și lucruri în ciuda acestei structuri organizaționale (vezi presa ultimelor zile ca indicator), dar instituțiile nu trebuie croite pentru ca lucrurile bune să se întâmple „în ciuda” lor.

Ideologie și știință

În ultimul an a devenit o preocupare pentru mine să încerc să fac diferența între ideologie și știință, fără a zice că una e bună și alta nu.

În acest context, un coleg îmi povestea că citește lucrările unor studenți pline de ideologie confundată cu știința. La aceasta i-am dat o replică ce i-a plăcut și mi-a zis să o rețin. Ca să o rețin, uite că o scriu aici:

„Încearcă să îi înțelegi pe copii. Ei se află într-un spațiu în care fiecare profesor le vinde propria ideologie ca știință și nici unul nu le dezvoltă mecanisme de analiză critică”.

Fiți fără grijă, că și eu mă consider a fi doar la faza de conștientizare a problemei și mă tem să ascult sfaturile seniorilor în privința asta, tocmai pentru că îi suspectez că din nou îmi vând propria lor ideologie. Și mi-e groază când citesc ce scriu pe sociologie pentru că am impresia că sună ca scrisul profesorilor mei. Și vreau să sune ca mine, nu ca ei. Ar trebui poate să nu îi mai citesc... hihi...

Pelerinajul cool

Voi fi răutăcioasă şi voi atrage atenţia asupra două aspecte ce mie mi s-au părut hilare. E vorba despre o călătorie de prin luna octombrie pe care am facut-o la Mânăstirea Sf. Andrei, înaintea lui Andrei. Sunt nişte amănunte care i-au scăpat lui.

Primul: Poster cu sfântu' în cocioaba supraveghetorului plantaţiei de varză din spatele mânăstirii.

Al doilea: Undiţa preacurviei. Pare-se că termenul ţinută decentă nu este suficient de explicit pentru tot omul venit cu gipanul la sfinţit.

Cearșaful în învățământul universitar românesc

Ei, așa cum mănușa din postarea anterioară nu a fost metaforă, nici cearșaful nu este o metaforă.

O amică mi-a povestit o întâmplare fascinantă petrecută în cea mai prestigioasă instituție de învățământ din România în domeniul tehnic. Să nu se supere inginerii, că anterior am dat afară și din casa științelor sociale.

La un moment, în încercarea de a reforma învățământul superior, li s-a cerut profesorilor să folosească mijloace multimedia în procesul de predare. Un profesor în vârstă a avut o interpretare proprie a acestor măsuri și, când s-a înfățișat la curs, și-a urcat pe masă două scaune și a atârnat de ele un cearșaf pe care își scrisese anterior lecția. Profesorul s-a explicat: el nu are mijloacele necesare să pregătească lecțiile multimedia și a făcut și el ce a putut. Că înțelesese că nu mai e cu creta pe tablă și cu dictat studenților.

Întrebarea mea: și cum împărțeau studenții cearșaful??

Când spun eu că principalul vinovat pentru ce se întâmplă într-o sală de clasă nu este elevul/studentul... deh... Îmi și imaginez cum vor râde nepoții mei de mine că am fost formată în acest sistem minunat!

Mănușă

De ce atunci când îmi pică pe jos o bancnotă mai mare sau mai mică, se găsește cineva să îmi spună despre potențiala pierdere și să îmi vină în ajutor, iar dacă îmi pică o mănușă nimeni nu zice nimic. Mai mult, mă întorc la mai puțin de 1 minut de la pierderea ei și mănușa e intrată în pământ.

Cam ce poți face cu o mănușă??

Cam ce ar putea explica acest tip de comportament? Nu căscățenia mea și consecința ei, pierderea de lucruri, ci a culege de pe jos o mănușă cu alt scop decât acela de a o returna proprietarului?

PS: da, nu prea am chef de scris... citesc de zor pentru lucrarea mea de dizertație... dar nu părăsesc barca!