Din categoria chestiuni ce țin de branșa în care ca un tânăr firav intru (da, de unde!), am avut o revelație! Și anume că cercetarea este un demers antreprenorial prin excelență și nu poate fi planificată fără a fi aruncată în mediocritate. Da, știu că mi se va răspunde că e o analiză influențată ideologic, dar ideologică e și actuala soluție de organizare a cercetării și eșuează, în mod evident.
În România, există o serie de institute finanțate public. Finanțate și susținute din oficiu, cum ar veni, în sensul că nu se face un concurs propriu-zis pentru acordarea acesteia, ci numai o anumită categorie de institute se califică. Aceste institute au de făcut UN PLAN, de îndeplinit UN PLAN DE CERCETARE în schimbul finanțării pe care o primește. Planul este propus de instituţie şi acceptat fără concurs sau comentarii. Finanțarea aceea acoperă doar niște salarii de mizerie (îmi cer scuze pentru exprimare, dar salariul este total incompatibil cu statutul de cercetător) și nici o cheltuială implicată de o cercetare. Cum ar fi, sociologii Academiei nu primesc bani pentru cercetare de teren, rămânând captivi în cercetarea de birou, în analizarea și răs-analizarea a ceea ce scriu alții. Asta dacă există abonamente la jurnale internaționale, ca eu nu am vazut. Faptul că finanțarea acoperă numai salariile, face foarte dificilă accesarea de fonduri de cercetare de către aceste institute deoarece nu pot acoperi contribuția proprie. Mai mult, multe dintre aceste institute sunt populate cu cercetători care nu se pot adapta noilor condiții de competiție pentru finanțare, nu înțeleg cum se scriu cererile de finanțare și de ce.
Ce produce o astfel de structură instituțională?
Un spațiu comod pentru petrecerea oarecum activă, dar liniștită, a unor ani de pensie. Problema nu ar fi că oamenii în această situație sunt bătrâni, ci că unii pur și simplu sunt cazuri pierdute care reinventează marxismul mai mult decât Marx însuși, nu mai fac față profesional, nu știu să citească și să scrie în nici o altă limbă, nu știu să scrie o cerere de finanțare, nu înțeleg de ce munca lor de cercetare trebuie să răspundă nevoilor unei piețe, a unui public, nu să îi satisfacă doar pe ei. Dar, cei care reinventează marxismul în aceste institute nu ar fi o problemă atât de mare, cât ce aud de prin alte locuri unde cei 5 cercetători octagenari ai instituției își dorm de-a dreptul pensia acolo pentru că nu au nici un contract extrabugetar, sunt prea puțini și nu au infrastructură să mai facă ceva.
Unele institute sunt norocoase și au mulți tineri. Asta chiar e o chestie faină să o vezi pe niște holuri ce amintesc de coana Leana. S-ar tăia pe vene să îi vadă, dar o mai liniștește faptul că materialismul științific nu e mort. Numai că, tinerii competenți și isteți nu vor sta niciodată să aștepte sau să trăiască pe o leafă de început de 900 lei. Să fim serioși, numai o chirie este vreo 1200 lei în București. Așa că vor căuta alternative. Puține institute au contracte extra-bugetare, de aceea pot avea două strategii: 1) caută să mobilizeze o echipă pentru a angaja institutul în contracte extrabugetare, dar aici intervine dificultatea ridicată de lipsa de resurse a institutului pentru a aborda linii de finanțare externe şi barierele birocratice, devenind mai rentabil să folosească alte forme organizaţionale; sau 2) se angajează ca experţi independenţi în contracte obținute în afara instituției în care lucrează. Numai că, atunci când principala sursă de venit va fi în afara institutului, ei vor aloca cele mai multe dintre resurse către acea direcție. Ceea ce e un calcul rațional. Vor prefera să rămână în institut pentru prestigiul profesional pe care acesta îl conferă, dar nu institutul îi furnizează structura de oportunități și stimulente pentru cele mai bune producții ale sale. Ce produce acest lucru? O involuţie a instituţiei publice. Oamenii care se dedică exclusiv instituţiei vor fi cei care nu mai fac faţă vremurilor. Iar tinerii aterizaţi pe acolo nu vor vedea cercetarea adevărată, nu vor avea de la cine învăţa. Aşa că, managemetul instituţiei se va confrunta cu o problemă foarte interesantă...
Mai mult, dacă statul român creează multe bariere la intrarea pe piața de cercetare, există alte surse de finanțare care nu creează astfel de bariere și sunt interesate de prestigiul profesional al cercetătorului principal și de conținutul nou al proiectul propus, nu de istoria instituției în care cercetătorul este încadrat. De aceea, multe alte tipuri de organizaţii vor putea accesa aceste fonduri, le vor obţine şi vor produce cercetare mai bună şi mai utilă societăţii, mai accesibilă decât lucrările care stau prăfuite doar în bibliotecile Academiei. Astfel că se vor consolida cercetările într-un regim antreprenorial, ce face concurenţă instituţiilor finanţate public.
Concluzia?
Cercetarea planificată nu poate face faţă concurenţei, nu oferă stimulente şi nu va produce în acord cu nevoile societăţii. Mai devreme sau mai târziu, toată cercetarea trebuie "privatizată", iar cercetătorul transformat în antreprenor, menţinând publice doar sursele de finanţare. În felul acesta, valoarea oferită pentru acei bani va creşte incomparabil.
Până atunci, credeți-mă că pun cărămizi micuțe să intru și eu pe piața adevărată... Și, cum ziceam, sunt totuși într-un spațiu în care tinerii au măturat fantoma coanei Leana de pe holuri și se întâmplă și lucruri în ciuda acestei structuri organizaționale (vezi presa ultimelor zile ca indicator), dar instituțiile nu trebuie croite pentru ca lucrurile bune să se întâmple „în ciuda” lor.
În România, există o serie de institute finanțate public. Finanțate și susținute din oficiu, cum ar veni, în sensul că nu se face un concurs propriu-zis pentru acordarea acesteia, ci numai o anumită categorie de institute se califică. Aceste institute au de făcut UN PLAN, de îndeplinit UN PLAN DE CERCETARE în schimbul finanțării pe care o primește. Planul este propus de instituţie şi acceptat fără concurs sau comentarii. Finanțarea aceea acoperă doar niște salarii de mizerie (îmi cer scuze pentru exprimare, dar salariul este total incompatibil cu statutul de cercetător) și nici o cheltuială implicată de o cercetare. Cum ar fi, sociologii Academiei nu primesc bani pentru cercetare de teren, rămânând captivi în cercetarea de birou, în analizarea și răs-analizarea a ceea ce scriu alții. Asta dacă există abonamente la jurnale internaționale, ca eu nu am vazut. Faptul că finanțarea acoperă numai salariile, face foarte dificilă accesarea de fonduri de cercetare de către aceste institute deoarece nu pot acoperi contribuția proprie. Mai mult, multe dintre aceste institute sunt populate cu cercetători care nu se pot adapta noilor condiții de competiție pentru finanțare, nu înțeleg cum se scriu cererile de finanțare și de ce.
Ce produce o astfel de structură instituțională?
Un spațiu comod pentru petrecerea oarecum activă, dar liniștită, a unor ani de pensie. Problema nu ar fi că oamenii în această situație sunt bătrâni, ci că unii pur și simplu sunt cazuri pierdute care reinventează marxismul mai mult decât Marx însuși, nu mai fac față profesional, nu știu să citească și să scrie în nici o altă limbă, nu știu să scrie o cerere de finanțare, nu înțeleg de ce munca lor de cercetare trebuie să răspundă nevoilor unei piețe, a unui public, nu să îi satisfacă doar pe ei. Dar, cei care reinventează marxismul în aceste institute nu ar fi o problemă atât de mare, cât ce aud de prin alte locuri unde cei 5 cercetători octagenari ai instituției își dorm de-a dreptul pensia acolo pentru că nu au nici un contract extrabugetar, sunt prea puțini și nu au infrastructură să mai facă ceva.
Unele institute sunt norocoase și au mulți tineri. Asta chiar e o chestie faină să o vezi pe niște holuri ce amintesc de coana Leana. S-ar tăia pe vene să îi vadă, dar o mai liniștește faptul că materialismul științific nu e mort. Numai că, tinerii competenți și isteți nu vor sta niciodată să aștepte sau să trăiască pe o leafă de început de 900 lei. Să fim serioși, numai o chirie este vreo 1200 lei în București. Așa că vor căuta alternative. Puține institute au contracte extra-bugetare, de aceea pot avea două strategii: 1) caută să mobilizeze o echipă pentru a angaja institutul în contracte extrabugetare, dar aici intervine dificultatea ridicată de lipsa de resurse a institutului pentru a aborda linii de finanțare externe şi barierele birocratice, devenind mai rentabil să folosească alte forme organizaţionale; sau 2) se angajează ca experţi independenţi în contracte obținute în afara instituției în care lucrează. Numai că, atunci când principala sursă de venit va fi în afara institutului, ei vor aloca cele mai multe dintre resurse către acea direcție. Ceea ce e un calcul rațional. Vor prefera să rămână în institut pentru prestigiul profesional pe care acesta îl conferă, dar nu institutul îi furnizează structura de oportunități și stimulente pentru cele mai bune producții ale sale. Ce produce acest lucru? O involuţie a instituţiei publice. Oamenii care se dedică exclusiv instituţiei vor fi cei care nu mai fac faţă vremurilor. Iar tinerii aterizaţi pe acolo nu vor vedea cercetarea adevărată, nu vor avea de la cine învăţa. Aşa că, managemetul instituţiei se va confrunta cu o problemă foarte interesantă...
Mai mult, dacă statul român creează multe bariere la intrarea pe piața de cercetare, există alte surse de finanțare care nu creează astfel de bariere și sunt interesate de prestigiul profesional al cercetătorului principal și de conținutul nou al proiectul propus, nu de istoria instituției în care cercetătorul este încadrat. De aceea, multe alte tipuri de organizaţii vor putea accesa aceste fonduri, le vor obţine şi vor produce cercetare mai bună şi mai utilă societăţii, mai accesibilă decât lucrările care stau prăfuite doar în bibliotecile Academiei. Astfel că se vor consolida cercetările într-un regim antreprenorial, ce face concurenţă instituţiilor finanţate public.
Concluzia?
Cercetarea planificată nu poate face faţă concurenţei, nu oferă stimulente şi nu va produce în acord cu nevoile societăţii. Mai devreme sau mai târziu, toată cercetarea trebuie "privatizată", iar cercetătorul transformat în antreprenor, menţinând publice doar sursele de finanţare. În felul acesta, valoarea oferită pentru acei bani va creşte incomparabil.
Până atunci, credeți-mă că pun cărămizi micuțe să intru și eu pe piața adevărată... Și, cum ziceam, sunt totuși într-un spațiu în care tinerii au măturat fantoma coanei Leana de pe holuri și se întâmplă și lucruri în ciuda acestei structuri organizaționale (vezi presa ultimelor zile ca indicator), dar instituțiile nu trebuie croite pentru ca lucrurile bune să se întâmple „în ciuda” lor.
4 comentarii:
Argumentaţia mi se pare interesantă. Poate însă că ar trebui niţel completată, înainte de a ajunge la concluzie, aruncând câte o privire şi prin ograda altor centre de cercetare, fie ele europene, americane sau asiatice.
Să fie ele finanţate altfel? Să fi fost oare ele privatizate? Să utilizeze ele alte politici de angajare/management al resurselor umane? Să lucreze cu alte criterii de performanţă? Să aibă la dispoziţie altă resursă umană?
Poate că ar fi interesant de văzut ...
Interesant, totusi eu nu pricep asta:
"cazuri pierdute care reinventează marxismul mai mult decât Marx", "materialism stiintific". Poate elaborezi un pic, te rog? Mi se pare ca arunci aiurea cu termeni incercand sa construiesti un argument de efect.
Per ansamblu, foarte neoliberal din partea ta dar nu pot sa spun ca nu sunt de acord cu anumite lucruri, desi eu as aborda altfel problema. Oricum, felicitari pentru initiativa/curaj.
@Bogdan
Sunt convinsa ca ar trebui completata si mi-ar placea sa ma uit in curtea altora, ca sa zic asa.
Nu zic sa fie privatizate la modul clasic, zic ca se produce neintentionat o privatizare sau o mutare a cercetarii inafara constrangerilor statului, dar finantate public in continuare.
@Jacques
Termenii invocati sunt folositi aproape literar in niste productii stiintifice si, personal, eu cred ca a trecut vremea acelor teorii, ca si marxismul poate mai mult si mai nou.
Nu arunc cu termeni aiurea, cel putin asa cred eu, dar incerc sa creez si un efect pentru ca la o postare asa lunga adorm oamenii cu capul pe tastatura si isi formateaza calculatorul fara sa vrea.
Nu e chiar asa de neoliberal. Se poate mult mai mult. Neoliberal e sa zici ca nu ar trebui alocate fonduri publice pentru cercetare deoarece piata va face aceasta investitie in functie de cerere. Dar eu acept ca piata nu va produce multe tipuri de cercetare, absolut necesare. Dar ca inclusiv cercetarea de calitate va fi produsa prin competitie.
Multumesc pentru vizita.
Ai dreptate, stai linistita, am aproape 20 de ani in domeniu. Si am facut simultan si cercetare privata si cercetare "de stat". Problema e putin in alta parte, lasand la o parte fondurile, in aplicabilitatea sau aplicarea rezultatelor cercetarii de stat. Banii sunt aruncati pe fereastra, nu au scop comercial. Si de aici sentimentul de inutilitate cu care deja incepi sa te confrunti.
Trimiteţi un comentariu